Review: The Prince’s Special Bride by Devika Fernando

Book 1 of Royal Romance

 

Title: The Prince’s Special Bride

Author: Devika Fernando

Genre: Romance

First Published in 2016

Self-Published

Series: Royal Romance

Rating: 3/5 stars

“Even during the fitful bouts of sleep, her mind had been filled with a suave, secretive seducer in a princely uniform who spoke endearments in an unknown language and caressed her body in all the right ways.” (Loc. 1201-1203)

For today’s post, I wrote a book review for author Devika Fernando’s first book in the Royal Romance series, The Prince’s Special Bride. Before I start, I just want to warn you that the novel triggered some mixed feeling inside me, so bear in mind that there will be also some negative aspects I will outline from an honest reader’s point of view. If you have different opinions, at least respect mine.

Marie Kemei works as a night manager at a resort on Kuramathi Island, in the Maldives, but her life is about to change drastically when she finds Olivia, the runaway Crown Princess of Taragonia. She was hiding from her family because they were forcing her to enter an arranged marriage with the Crown Prince of Visteria. If this wasn’t bad enough, Crown Prince Christian of Taragonia, Liv’s brother, shows up and the salty air becomes heavier with mutual attraction between Marie and Christian. Later on, Princess Olivia arranges a trip for Marie to come to Taragonia to assist the future bride as a dear friend and bride’s maid, but this also means that Christian and Marie will meet again. How will this modern Cinderella adapt to royal life in order to find her ‘happily ever after’ by Prince Christian’s side?

The positive aspects are about the writing. I love Devika’s writing and the way she uses the English vocabulary makes the dialogue feel real and dynamic. The setting is gorgeous, from the beach and the sunset in the Maldives to the majestic Taragonian palace and its lavish gardens. The rooms and the elegant dresses and jewels are depicted clearly as if you can see or even feel the fabrics and other objects. The royal events and campaigns are described well and, along with the strict presence of the Queen Mother, they made me think of the British Royal Family and their charitable work around the world. The writing is easy to follow, witty and the tension and suspense are just right.

If you ask me which was my favourite character, I would answer that it’s the Queen of Taragonia. Why? Because she is dignified, strict, conservative and she puts Marie to the test because no monarch would allow an outsider to enter a royal family without one’s consent. The way this royal lady talks, her body language and even her looks made me associate her with a middle-aged version of HRH Queen Elisabeth II. Then I liked Olivia, who preferred to run away than to become the bride of a self-centered playboy prince just for political reasons. She is stubborn and in desperate need of freedom because of the rules imposed by royal tradition suffocate her. She loves her country and her subjects like her brother Christian does and her love shines through the charity work.

Christian, Crown Prince of Taragonia is strict like his mother because he was raised to become a king one day. At first glance, he seems very severe, conservative and even cold, but this changes when Marie steals his heart. Christian cares a lot about the etiquette and his family’s reputation; he is a workaholic and an intelligent young man, who has learned a little bit of everything – from economics, politics and wine industry to charity work and so on. He becomes angry and lectures Olivia for acting unladylike and despite the fact that the prince tries not to show his feelings, Marie can easily read him like an open book, so most of the time he cannot fool her. Christian is an okay character but, as well as in Marie’s case, I didn’t feel that connection with him. I hate to say it, but he seems to be Mr Perfect who cares about his country, the royal rules, tradition and, on top of all that, he is the well-bred workaholic and eligible bachelor of Taragonia. Yes, Christian gets angry, quarrels or lusts for Marie like a normal human being would, but I think he needed more depth as an important character and Marie’s love interest.

And last but not least, let’s talk about Marie, the night manager who shows Liv what it feels like to live like an ordinary person for a day or so. Marie is also a workaholic who had a hard life as a child, but her back-story is very inconsistent if you ask me. I personally needed more details about her life because she is the protagonist. Even if it hurt, Marie should have been able to remember a little more about her mother than what actually appears in the book. As a character, Marie is professional when it comes to her job, a witty and quirky friend to Olivia, but she’s a bit silly while she is around Christian, blurting things she doesn’t actually want to say and making a fool of herself at the royal court. Who wouldn’t? I wouldn’t do a better job at a royal court either.

Marie is caring and loves being around people, though she notices that she is perceived as an outsider and she is constantly afraid that people will judge her by the colour of her skin because she is half-African. Honestly, I wanted Marie to have a little more depth as a character because, despite Christian’s fascination with her intelligence, I found her… not necessarily superficial, but pretty colourless for a protagonist. I really wished to feel more attached to her since the story revolves around her, but I couldn’t.

Overall, the story is sweet and perfect to be read at the beach, but it didn’t work for me that much because of the reasons mentioned above, but also because the climax didn’t have all the ingredients to blow my mind. I liked the instant friendship between Marie and Olivia and I loved the sexual tension between Marie and Christian when they went for a swim into the spring and the library scene, but the romance between the main characters wasn’t always that great.

 

Recenzie: La țigănci de Mircea Eliade

Titlu: La țigănci

Autor: Mircea Eliade

Gen: Paranormal, Realism Magic

Anul apariției: 1962

Anul apariției acestei ediții: 2006

Editura Cartex 2000

Rating: 5/5 stele

De ceva timp, am avut un chef nebun să citesc ceva de Mircea Eliade, însă după atâtea romane în limba engleză mi-a venit ideea de a reciti nuvela fantastică La țigănci,  pe care am văzut-o într-o versiune dramatizată la teatru, în perioada liceului. Așa cum poate știți, protagonistul nuvelei este Gavrilescu, un profesor de pian care își duce traiul de pe o zi pe alta, având sufletul înecat în banal și în neîmpliniri atât financiare cât și artistice. Gavrilescu este un om nefericit, care are adesea monologuri interioare, deși intră în conversații și cu ceilalți călători, tânjind după puțină atenție, și se simte sufocat de viața sa mediocră și plină de rutină, pe care o duce.

„Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă încercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist…”

Totuși, Gavrilescu este însetat de cunoaștere, iar subiectul despre casa misterioasă a țigăncilor îi stârnește curiozitatea să afle mai multe informații. Măcar așa mai poate ieși din cumplita rutină care îi macină existența. El pare uneori a fi absent sau pur și simplu distrat sau visător, de parcă ar încerca să evadeze cumva într-un spațiu prielnic sufletului său de artist. „Sînt artist, spuse Gavrilescu (…) Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet…”

Motivul arșiței, care apare obsesiv pe parcursul narațiunii și de care se tot plânge Gavrilescu, poate semnifica viața sa mediocră, iar admirația profesorului pentru Colonelul Lawrence al Arabiei poate fi dorința lăuntrică a protagonistului nostru de a ieși din cotidian și de a explora locuri necunoscute precum la țigănci, un loc obscur considerat un subiect tabu și rușinos de către unii dintre călătorii din tramvai. Gavrilescu îmi pare un personaj destul de ciudat cu monologurile și conflictele sale interioare. Pare destul de confuz, zăpăcit și pe alocuri enervant cu obsesiile lui cu privire la arșiță, neîmplinirea sa profesională și autoînvinovățirea constantă referitoare la deciziile greșite luate în trecut, care au dus la viața lipsită de satisfacții din prezent.

Bordeiul țigăncilor este spațiul sacru în care legile din lumea profană nu se mai aplică: timpul trece mai lent, oglinzile, paravanele, pereții și covoarele își schimbă forma, consistența și uneori par să se întrepătrundă; iar cele trei fete (țiganca, grecoaica și evreica) par a fi niște preotese care ascultă „spovedania” legată de trecut a lui Gavrilescu și îl ademenesc într-un joc aparent infantil (protagonistul trebuie să ghicească cine este țiganca)… joc pe care bărbatul îl pierde de fiecare dată. Fetele se învârt în cerc precum niște iele, iar Gavrilescu este prins în vârtejul supranatural pe care nu îl înțelege și căruia nu îi poate rezista.

„(…) încercă sa se oprească, să se smulgă din mîinile acelea care-l învîrteau în iureș, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putință să se desprindă. Simțea în nări dogoarea trupurilor tinere și parfumul acela exotic, depărtat, și auzea în el, dar și în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănțuind. Simțea de asemenea că hora îl poartă ușor, printre fotolii și paravane, către fumul încăperii, dar după cîtva timp renunță să se mai împotrivească — și nu-și mai dădu seama de nimic.”

Ceea ce urmează jocului fetelor reprezintă scena cea mai interesantă și misterioasă din nuvelă datorită elementelor suprarealiste care dau senzația de oniric, dar și de o posibilă halucinație. Cineva scria pe Goodreads că Gavrilescu ar fi putut simți efectele opiului, deoarece Eliade obișnuia să consume acest narcotic, însă nimic nu este menționat clar în nuvelă. Putem face totuși speculații, iar indiciul de la care putem porni este faptul că țiganca îl sfătuiește pe Gavrilescu să nu bea prea multă cafea. Poate că baba i-a pus ceva în acea cafea sau poate că protagonistul a început să halucineze tocmai din cauza cafelei.  Pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să cred că visul ciudat al lui Gavrilescu este un simbol al purgatoriului sau chiar al iadului – întunecat, cu o căldură sufocantă, unde obiectele din decor prind viață și se mișcă singure – însă Gavrilescu îmi pare din ce în ce mai derutat după revenirea la lumea reală, în loc să fie mai liniștit și purificat.

„Eu venisem aici din simplă curiozitate. Mă interesează lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus: Gavrilescule, iată o ocazie să-ți îmbogățești cunoștințele. N-am știut că e vorba de jocuri naive, copilărești. Vă închipuiți, m-am văzut deodată gol, și auzeam voci, eram sigur că dintr-un moment în altul… înțelegeți ce vreau să spun…”

Eugen Simion spunea că nuvela lui Eliade este „o alegorie a morții”, iar ultima parte (de la întoarcerea lui Gavrilescu în planul profan până la sfârșitul cărții) are simboluri clare în această privință: de la moartea sau plecarea din București a cunoscuților protagonistului, întâlnirea cu birjarul care a fost dricar în tinerețe, până la revederea cu Hildegard, marea iubire a lui Gavrilescu. Ea este acea prezență nepământeană pe care Gavrilescu practic putea să o aleagă de la bun început când intrase la țigănci, însă el a ales-o la sfârșit, pentru că nu mai avea altă opțiune. Până și baba îi spune lui Gavrilescu despre Hildegard că: „Mai e doar nemțoaica. Ea nu doarme niciodată…”

Nu-mi vine să cred că încă mă fascinează această nuvelă datorită suspansului și misterului pe care povestea le degajă și datorită simbolurilor care fac această lectură o experiență inedită la orice vârstă. După atâția ani, deși încă mai știam în mare despre ce era vorba în nuvelă, am rămas surprinsă de detaliile pe care le-am uitat; așa că, implicit, am redescoperit povestea. Mai mult, am privit-o dintr-o perspectivă nouă, ceea ce nu se întâmplă cu toate cărțile, deoarece anumite impresii din școală sunt greu de schimbat.

Try a Chapter Book Tag

April has been an amazing reading month for me because I read ten (short) books, but they were mixed reads from the okay-ish to the most amazing ones. On the other hand, the beginning of May wasn’t that great because I enjoyed a single book and dnf-ed or even deleted two of them. Therefore, after two failed attempts to read two confusing cosy mysteries, I found myself wondering what book I should read next. Finally, I figured out that the best way to find out what book I’m in the mood for is by trying a chapter from a few books I’m interested in. I found the Try a Chapter Book Tag on Booktube, where you pick up five or more books you are excited about, read the first chapter of each book (including the prologue), you give your opinion about what you have just read and decide what book you want to continue reading. Sounds interesting, doesn’t it? If you find yourself being in a reading slump or you just don’t know what to pick up next, feel free to give it a try. It’s actually useful, even when you want to get rid of unread books.

I cheated a bit because five books are too many for me, so I’ve picked up only four and those are:

  • You & Me Forever: A Sweet Romance Collection by Megan Linski, Pamita Rao and other six authors, which is a young adult romance anthology comprising eight short stories and a novella. I wanted to read something light and summery, so I thought that this book would do the trick.
  • The Lady of the Pier – The Ebb is the first instalment in Ms Effrosyni Moschoudi’s historical paranormal romance From this author I also read The Necklace of Goddess Athena, which is one of my favourite books set in Greece. I’m looking forward to reading this novel because I have a soft spot for Greece in general.
  • Song at Dawn: 1150 in Provence is the first instalment in a historical romantic thriller series entitled The Troubadours Quartet and it is written by Welsh author Jean Gill. This book has troubadours, romance, political intrigue and it is set in Medieval France, after the Second Crusade. Therefore, it should be something up my alley.
  • The Treasure of Gwenlais is the first instalment in M. T. Magee’s young adult epic fantasy series entitled The Rienfield Chronicles, a story inspired by Celtic folklore.

Here’s what I have to say about each chapter I’ve read:

Check Mate by T. Ariyanna is the first short story in the You & Me Forever anthology. In the first chapter, Liz and her best friend Daisy chat on the phone about a foster child who has run off from the correction facility he stayed in. Liz is the daughter of the chief of police and she is frequently asked by her classmates about certain cases, but little does she know what fate has in store for her. After the assailant sneaks into Liz’s room and tries to hold her hostage, Liz shows her self-defence skills and frees herself. I liked the way she stood her ground and didn’t feel intimidated by the strange boy who seemed to be her age. The story is suspenseful and I’m really curious to read more.

In the prologue to The Lady of the Pier – The Ebb by Effrosyni Moschoudi, Sofia recalls a strange dream she had a night before. She was standing on the pier where she worked, but the pier changed its size and it seemed like everything around her changed, a terrifying storm broke and in Sofia’s place stood a woman dressed in black who looked pretty much like her. What does this dream mean, who is that woman and why she was in pain? Meanwhile, in the first chapter, we move from 1987’s Greece to 1937’s England, where Laura Mayfield’s story takes place. Laura moves to Brighton with her ill mother, Ruth, who needed a milder climate for her weak lungs. I think this story will be a slow read, but the writing is beautiful and I enjoy reading about alternating timelines.

In Song at Dawn: 1150 in Provence by Jean Jill, sixteen-year-old Estela de Matin runs away from an abusive household, wants to start afresh and leave her old identity behind. On the road, she encounters Alénor of Aquitaine, the Queen of France, and her loyal guards, who were travelling from Carcassonne to Narbonne. They eye Estela suspiciously because she might be plotting a robbery with other bandits in hiding or she might be a thief because she carries a mandora, a musical instrument like a lute. After the queen orders the girl to play and sing a song, Alénor of Aquitaine invites Estela to come with them to the court. At first, this book was a little hard to get into because I don’t know that historical period too well, especially the politics, but the idea of a girl troubadour is something I’ve never heard of and I’m curious to read how Estela will get along with Dragonetz, the queen’s commander and her troubadour.

The Treasure of Gwenlais by M. T. Magee contains a prologue in which we are told who the most important characters are, which kingdom they protect or belong to, who are the enemies and which are the stakes of this first book. In short, Princess Laurel of Gwenlais is rescued from the claws of a monster by Caleb, Prince of Heathwin, “the Chief and Commander of the Sentinels who protected the two Kingdoms of Gwenlais and his own realm of Heathwin”. (Loc. 149) Meanwhile, the Sentinels lead by Prince Aiden gallop towards the village to kill the monsters (Rabkins) and to count the casualties. The first chapter is very long, so I paused when I came to a page break, but the novel is worth reading because it’s a high fantasy and it seems to have a complex world.

And here is what I’ve decided:

After reading the chapters and prologues, I decided to read Check Mate by T. Ariyanna because I like the suspense and the story is pretty short. Then, I think that I will choose Ms Jean Gill’s novel because I want to know what happens to Estela at the French royal court and how the past will influence her future.

Review: The Deep Beneath by Natalie Wright

Book 1 of H.A.L.F.

 

Title: The Deep Beneath

Author: Natalie Wright

Genre: Science Fiction, Young Adult

Year of Publication: 2015

Published by Boadicea Press           

Series: H.A.L.F.

Rating: 4/5 stars                              

“I was provided with a complimentary copy of this book so I could give an honest review.”

The Deep Beneath is the first instalment in Natalie Wright’s young adult science fiction series entitled H.A.L.F., which was inspired by the Roswell UFO Incident, but the author took it to a whole new level.

In short, three teenagers (Erika, Ian and Jack) who were living a dull life in border town Ajo (Arizona), encounter an outlandish being named H.A.L.F. 9, who saves them after they are attacked by two armed strangers. 9 is a human-alien hybrid who escaped from A.H.D.N.A., an underground lab owned by the military and kept top secret by the US Government. Due to the gratitude the teens feel for the hybrid, they decide to return the favour and help him run even farther away from the people who created him and wanted to use him as a weapon in the upcoming alien war that will strike the Earth. From this moment on, a suspenseful action-packed supernatural journey unfolds in front of their eyes and the teens’ lives will never be the same again.

“I am H.A.L.F. 9, property of the United States government and a lethal weapon.” (Page 68)

Because this is the first book of the series, it’s clear that there are still unrevealed facets of the characters or undiscovered fragments from their past, but they were pretty well-built. There’s Erika, who wants to move out from her hometown in order to live a more exciting life, but she rejects Jack’s love because this might be an obstacle in her way to freedom. Ian is her best friend, the one who cares for her in a non-romantic way, and Jack is her love interest and the one who’s by her side and protects her when she’s hurt. H.A.L.F. 9 is the human-alien hybrid who tries to adapt and to understand the human world and he somehow develops feelings for Erika. Commander Lilly Sturgis is the geneticist who is in charge of the secret governmental program and she is the one who created the hybrids, along with Dr Randall.

There are multiple perspectives in this book (Lucia, Erika, H.AL.F. 9, Commander Sturgis and H.A.L.F. 10), from which we can understand the characters’ view of the world around them and the way they see other characters. The main themes are power, (lack of) humanity, freedom, friendship, poverty, love and hope.

To wrap it up, I enjoyed reading this novel more than I expected because the descriptions and the technological terms weren’t overwhelming, while the plot twists were worth discovering. Personally, I sat on pins and needles until the last page was turned.

Recenzie: Mândrie și prejudecată de Jane Austen

Titlu : Mândrie și prejudecată

Titlu original: Pride and Prejudice

Autor: Jane Austen

Traducător: Corina Ungureanu

Gen: Romance, Satiră

Anul apariției: 1813

Anul apariției acestei ediții:2009

Editura Adevărul Holding

Colecția: 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă

Rating: 5/5 stele

 

„Orgoliul și mândria sunt lucruri diferite, deși adesea cuvintele sunt folosite ca sinonime. (…) Mândria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înșine, orgoliul – de ceea ce ne-ar plăcea să gândească alții despre noi. ” (p. 25)

Printre cărțile care mi-au plăcut la nebunie, atât la prima, cât și la a doua lectură, este, fără îndoială, Mândrie și prejudecată (Pride and Prejudice) de Jane Austen, care a încântat generații întregi de cititoare. Printre temele principale ale acestui roman se regăsește tema căsătoriei din iubire, pentru care milita însăși autoarea. Ea știa că fetele din Perioada Regenței (1811-1820) nu aveau drepturi și statut social, iar tații sau unchii lor le aranjau căsătorii cu bărbați bogați și influenți, pentru a scăpa de povara lor și pentru ca prestigiul familiei să crească.

O altă temă la fel de importantă, sugerată și în titlul cărții, este tema aparențelor înșelătoare născute atât din ignoranța, cât și din vanitatea rănită a Elizabetei la auzul primelor impresii ale domnului Darcy referitoare la frumusețea ei. Acest sentiment de repulsie va crește treptat în intensitate pe parcursul narațiunii, Elizabeth îl urăște pe Fitzwilliam Darcy pentru atitudinea sa glacială, disprețuitoare, dezgustul său față de baluri și de dans și implicarea sa necuviincioasă în viețile celorlalți.

Fină observatoare a epocii sale, Jane Austen reflectă în Mândrie și prejudecată inechitatea socială, diferențele dintre clasa de mijloc (familia Bennet) și cea a bogaților (domnul Darcy, domnul Bingley și familia/anturajul lor), mentalitățile lor, problemele economice ale familiilor modeste și, ceea ce face deliciul lecturii, problemele sentimentale ale fetelor familiei Bennet, alimentate și augmentate de obsesia mamei lor, care dorea să le mărite cât mai repede.

Dintre toate cele cinci domnișoare Bennet,  cele mai importante sunt Jane și Elizabeth. Prietenia lor este foarte puternică, bazată pe afecțiune, sinceritate și confidențe, în ciuda personalităților lor diametral opuse: Jane este cea mai frumoasă dintre surori, timidă, introvertită și bună la suflet; Elizabeth este isteață, orgolioasă, ironică și întoarce problemele pe toate părțile. Confidențele lor, fie făcute față în față, fie prin intermediul corespondenței, sunt frecvente pe parcursul narațiunii. Astfel, nicio dezamăgire din dragoste sau din cauza orgoliului nu rămâne neîmpărtășită.

Dacă Jane nu dorește să vorbească pe nimeni de rău și vede întotdeauna partea plină a paharului, chiar și atunci când suferă din dragoste, Elizabeth este o fire mai vulcanică, se indignează și se simte dezgustată de tupeul domnului Darcy de a o cere în căsătorie – el fiind omul care a distrus viitorul lui Jane, influențându-și negativ prietenul, pe domnul Bingley. Însă, prin intermediul unei scrisori, Elizabeth va afla adevărul despre plecarea domnului Bingley de la Netherfield Park, despre caracterul domnului Wickham, iar imaginea sumbră pe care i-a zugrăvit-o domnului Darcy va începe să își mai piardă din umbre.

Deși nu toată lumea apreciază acest roman, inclusiv scriitori celebri aparținând secolelor XIX și XX, eu consider că Mândrie și prejudecată seduce prin aerul rustic englezesc, eleganța stilului autoarei, ironie, umor, dar și prin prezentarea într-o manieră satirică a unor aspecte ale societății engleze din Perioada Regenței ca prejudecățile unei clase sociale față de alta, ipocrizia, vânătoarea după avere sau importanța căsătoriei în general.

Sunt multe de spus despre Mândrie și prejudecată, însă mă voi opri deocamdată aici. Dacă nu ați citit cartea, dar v-ar plăcea să faceți cunoștință cu familia Bennet, domnul Bingley, domnul Darcy și restul personajelor, vă invit la lectură.

Review: Maggie Elisabeth Harrington by D.J. Swykert

I Live in Two Worlds

Book 1 of Maggie Elisabeth Harrington

 

Title: Maggie Elisabeth Harrington

Subtitle: I Live in Two Worlds

Author: D.J. Swykert

Genre: Literary Fiction

First Published in 2013

Year of Publication of this Edition: 2016

Published by Magic MasterMinds LLC

Series: Maggie Elisabeth Harrington

Rating: 2/5 stars

In March, I received a message through the contact form from author D. J. Swykert, who informed me about his book entitled Maggie Elisabeth Harrington (a fictional story with a real person as its protagonist) and he was looking forward for reviews. I read a few pages from the first chapter and the story sounded like something I would be interested in. However, as I read the book, I began to enjoy it less and less until I had to push myself to finish it just because it was a short novel.

 Maggie Elisabeth Harrington is a thirteen-year-old girl living in a small mining town in upper Michigan, called Central Mine, with her stern father and grandmother. Maggie is a lonely and idealistic girl, but she also loves animals and ache suffers when someone harms them, whether those animals are the kittens her father drowns every summer or the mother-wolf shot for the bounty. Maggie hates the rules imposed by the Methodist Church or the moral standards set by society because she is a free-spirited girl who wants to live her life however she wants to, if possible with her crush, Tommie Stetter, the son of her father’s boss. Maggie is a very caring person, she longs for love and it hurts her to notice that her father doesn’t have any paternal feeling for her as if he hates her or considers her guilty for her mother’s premature death. Her grandmother doesn’t talk too much either, but, at least, she treats Maggie better than her father and she gives her chores to do inside and around the house.

Because of her feeling of helplessness, she has every summer when her father drowns the kittens, Maggie promises herself that when she will grow up, she will not tolerate cruelty to animals any longer and she will do something about it. The challenge she will have to face will be to save the wolf pups and take care of them without anyone knowing it with the exception of Tommie and his sister and Maggie’s best friend, Annie, who will give them shelter and scraps of food. “This is how a wolf pack came into my life. I do not know why God has given them to me to look after, but I am glad to have them. I am not feeling lonely anymore. My life is becoming full, the way I have always hoped it would be.” (Loc. 599)

Maggie has strong and modern opinions about religion too, which actually astonished me at first because her story takes place in the 1890s, in Victorian times. “I don’t understand why you have to make life so complicated when it’s really very easy. If you don’t harm anything, and don’t take what doesn’t belong to you, and you work real hard for the things you have, I don’t understand why you have to do all this praying and studying to get into heaven.” (Loc. 249) She also questions the very existence of God Himself, which is pretty hard to believe that a thirteen-year-old girl can think so maturely and profoundly. But Maggie’s qualities stop here.

I hate to say this, but Maggie’s voice becomes very annoying as the book progresses.  She has a few obsessive ideas in her mind and repeats them a lot. I think it wasn’t necessary for her to remind me in every single chapter one of the following thoughts that cross her mind:  she’s not sure if God exists or not, she loves Tommie and she thinks he’s very handsome, Annie is a very practical person, Maggie is angry with her father for drowning the kittens or she is afraid that someone wants to kill her wheels for the bounty. Though the book is not very long, I felt like I was reading an endlessly because the story drags on and on and it’s too explanatory, leaving nothing to the reader’s imagination. If the story had been a little shorter (without every thought that crosses Maggie’s mind) and the other characters had been better fleshed out, I would have enjoyed this novel more than I did. It also had a lot of telling that made the reading experience even harder. However, what saved the book was the historical setting and the depiction of the harsh life the miners and their families had.

In short, if you are interested in how a teenage girl sees life, love, religion and the environment and if you enjoy character-driven stories set in the past, then give Maggie Elisabeth Harrington a try.

Review: Sappho by Bliss Carman

One Hundred Lyrics

Title: Sappho

Subtitle: One Hundred Lyrics

Author: Bliss Carman

Introduction by Charles G. D. Roberts

Genre: Poetry

First Published in 1904

Year of Publication of this Edition: 2011

Published by The King’s Classics

Rating: 5/5 stars

We all know that time makes us grow old, heals some of our wounds and helps us become wiser. Unfortunately, we are not the only ones who suffer because of time; Ancient texts do as well. Most of the Ancient texts — plays or poetry — were erased, burnt or lost because of wars, religious dogmatism or ignorance. This also happened with the majority of Sappho’s poems. However, a Canadian poet took the matter into his own hands and rewrote one hundred poems by adding them to the few existing Ancient fragments.

Sappho was a Greek poetess born in Lesbos and her poetry was well-known and greatly praised throughout antiquity. We hardly know anything precisely about her life because Ancient chronicles and scholars cannot decide upon the year of her birth or with whom she was contemporary. They estimated her year of birth somewhere between 630 and 612 BC and her death around 570 BC. According to the chronology inscribed on the Parian Marble, at some point in her life, Sappho was exiled to Sicily because of political tumult.

Sappho: One Hundred Lyrics is a book of poems written by the Canadian poet Bliss Carman, first published in 1904.  In the introduction to the 1907 edition, Charles G. D. Roberts says that the most plausible theory for the disappearance of Sappho’s poems was that they were burnt in Byzantium in 380 AD by Gregory Nazianzen, the Archbishop of Constantinople, who wanted his poems to be studied instead because they were more moral. Roberts praises Carman’s initiative to reconstruct Sappho’s poems with the help of the remaining fragments, saying that his task is based more on imagination and interpretation than on translation and paraphrasing. “Mr Carman’s method apparently has been to imagine each last lyric discovered, and then to translate it (…) accompanied by the fluidity and freedom of purely original work”. (Loc. 52)

The themes of these 100 poems are usually concerned with love, beauty, death, nature, divinity and time. The gods most invoked and praised in these poetic works are Aphrodite, Pan, Hermes and sometimes Poseidon. However, the persona doesn’t speak only to divinity, but most of the time to a lover. It’s a bit confusing to figure out who is the voice behind the persona because Carman reconstructed the poems trying to get under Sappho’s skin. Most of the time, Sappho loves or longs for the love of another woman, whether it is something platonic or passionate. My favourite poems were those about Aphrodite, the Greek Goddess of Love.

I’m sure that Sappho’s original poems were much naughtier than those of Carman because the Greeks were not ashamed of anything physiologic or natural. On the other hand, Carman’s poems are beautiful and very profound; they are like a balm for your heart. For me, these reconstructed poems of Sappho are like strolling through an oleander garden on a starry night.

 

Recenzie: Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia

Prima carte din Trilogia exilului

 

Titlu: Dumnezeu s-a născut în exil

Titlu original: Dieu est né en éxile

Autor: Vintilă Horia

Traducător: Al. Castaing

Gen: Memorialistică, Modernism

Anul apariție: 1960

Anul apariției acestei ediții: 1978

Editura Carpații Traian Popescu

Serie: Trilogia exilului

Rating: 5/5 stele

Dumnezeu s-a născut în exil este un roman scris inițial în limba franceză de autorul român Vintilă Horia (pe numele său adevărat Caftangioglu Gheorghe) și a apărut pentru prima dată în anul 1960, în Franța. Romanul face parte din Trilogia exilului alături de Cavalerul resemnării (1961) și Prigoniți-l pe Boetiu! (1983). Deși scriitorul a câștigat Premiul Goncourt pentru acest roman, distincția nu i s-a înmânat oficial, din cauza marelui scandal iscat de comuniști, care îl acuzau pe Vintilă Horia că a simpatizat cu Mișcarea Legionară, fapt infirmat de nenumărate ori de către autor.

Dumnezeu s-a născut în exil se încadrează în categoria romanului-jurnal deoarece conține întâmplări și trăiri ale poetului Ovidiu exilat la Tomis. Pe lângă tema exilului, remarcăm tema regăsirii de sine și a auto-revelației, deoarece poetul se autoanalizează pe parcursul celor opt ani de exil. El se dezice de viața sa plină de plăceri de la Roma, de zeii vicioși, pe care îi cântase în Metamorfoze și începe să devină o persoană spirituală cu ajutorul prietenilor săi daci, a călătoriilor în Dacia și a relatărilor medicului Theodor despre Nașterea Mântuitorului.

Scrierea prezintă un puternic caracter filosofico-religios prin analogiile dintre cultul dacilor pentru zeul Zamolxe și credința în Iisus, mai mult anticipată și sugerată decât prezentată ca atare. Alte teme importante sunt libertatea și iubirea spirituală, pe care Ovidiu începe să le cunoască pe parcursul exilului său, după întâlnirea cu Mucaporus, un dezertor roman care își găsise libertatea în viața umilă de pescar din Dacia și după apropierea de Dochia, a cărei prezență a făcut să încolțească în poet o iubire spirituală și platonică.

Romanul este împărțit în opt capitole care corespund celor opt ani petrecuți de poet în exil. Ovidiu a fost exilat la Tomis, pe malurile Pontului Euxin, la granița de Răsărit a Imperiului Roman din ordinul Împăratului Augustus, deoarece acesta considera că poetul, prin tratatul erotico-didactic Ars amandi/Arta iubirii a corupt tineretul roman, în special pe femeile măritate (inclusiv pe Iulia, fiica împăratului). Ajuns într-un tărâm izolat, lipsit de civilizație și mai tot timpul amenințat de invaziile sarmaților, Ovidiu se simte claustrat, damnat și nedreptățit de către Augustus, stăruind mereu prin intermediul scrisorilor  să fie absolvit de pedeapsă sau să fie trimis în Grecia.

În primii ani de exil, poetul suportă cu greu iernile, care îl silesc să hiberneze atât fizic cât și spiritual. Astfel, el își aduce aminte de Iulia și de Augustus, de fostele sale iubite de la Roma, de anii săi de studii de la Atena, de scrierile sale, iar mai târziu de copilăria sa de la Sulmona. Cu timpul, Ovidiu începe să se obișnuiască cu situația sa de surghiunit și se împrietenește cu localnicii: servitoarea Dochia, centurionul Honorius care avea rolul de a-l păzi pe poet, cârciumarul Herimon, pescarul Mucaporus, dacul Scoris, medicul grec Theodor și pe țăranul Comozous.

Deși Ovidiu nu era interesat de latura spirituală a existenței, credința dacilor într-un zeu unic,  Zamolxe, și faptul că nu le era frică de moarte l-a fascinat pe poet, care a început să își pună întrebări referitoare la viața veșnică, mai ales după visul său revelator din barca lui Mucaporus și a început să își dorească să viziteze muntele sfânt al dacilor – Kogaionon. Prin cultul lui Zamolxe, Ovidiu anticipează nașterea religiei creștine, care se bazează pe Bine, Adevăr, viața veșnică și Mântuirea sufletelor. Convingerile poetului sunt întărite de povestea Nașterii Domnului, la care a fost martor medicul Theodor. Relatările sale îi dau și mai multă speranță lui Ovidiu, care se regăsește în religia iubirii. Iar despre ultimul an al vieții lui Ovidiu vă invit să citiți singuri.

Diferența majoră dintre poetul latin și personajul creat de Vintilă Horia este aceea că protagonistul romanului Dumnezeu s-a născut în exil se îndepărtează de zei, considerându-i cruzi și poate chiar inexistenți, și începe treptat să evolueze spiritual prin intermediul unor vise și călătorii revelatorii precum: visul din barca lui Mucaporus, în care Ovidiu vede o umbră de lumină, călătoria la Poiana Mărului (unde întâlnește un preot dac, care îi aduce pace și liniște interioară), iar povestea lui Theodor despre Nașterea lui Mesia îl impresionează pe Ovidiu, care se adaptase spiritului monoteist al geto-dacilor. El își imagina ținutul dacilor ca pe un centru al noii religii, iar Roma era sortită decăderii din cauza zeilor mincinoși și a plăcerilor efemere. „Fastele în care am cântat gloria Romei, viața ei veșnică, nu vor avea decât valoarea unei năluciri fugare, lăsate, ca o urmă abia vizibilă, de o umbră sleită de puteri și solitară (…) Operele mele nu vor trăi mai mult decât mine, afară doar dacă oamenii vor mai păstra, în viitor, după ce adevărul le va fi fost cunoscut, viciul plăcut și inutil al curiozității.” (p. 157)

Prin tema exilului se realizează împăcarea sufletească a poetului cu sine însuși. Prin folosirea simbolurilor creștine se realizează autocunoașterea și eliberarea de trecut. Tomisul, din locul suferinței, devine centrul unei lumi spirituale, confirmată de nașterea unei religii a iubirii și a speranței în viața eternă. „Pământurile pe care le stăpânesc Geții sunt întinse. Aceste întinderi cunosc nădejdea și a vieții viitoare ca și puterea Dumnezeului unic. (…) Augustus m-a exilat ca să mă facă să sufăr și am suferit. Dar știu acum că Roma, această Romă care era, la începutul suferințelor mele, oglinda tuturor gândurilor, nu se află la răscrucea tuturor drumurilor de pe acest pământ, ci altundeva, la capătul unui altfel de drum. Și mai știu că Dumnezeu s’a născut, și El, în exil.” (p. 163)

Romanul lui Vintilă Horia are caracter filosofico-religios fără a fi îmbibat de dogme, ci doar sugerează anumite idei și tradiții care ne aparțin, iar anticiparea Nașterii Domnului și a apariției creștinismului pătrunde treptat, fie sub forma credinței în Zamolxe, fie prin dorința venirii unui zeu care să instaureze ordinea, pacea și să Îi învețe pe oameni să iubească. Pe lângă referințele livrești la operele lui OvidiuArs Amandi, Metamorfoze, Medea, Triste –  regăsim două dintre miturile care stau la baza poporului român: Miorița, un cântec pe care Ovidiu îl aude de la o tânără dacă, numită simbolic Geta, iar cel de-al doilea este mitul nașterii poporului român, deși aici apar Dochia și Honorius, iar despre formarea limbii române naratorul spune că este un amestec de cuvinte dace și latine, vorbită de copii ca o limbă secretă. Așa cum probabil intuiți, autorul demontează miturile și istoria, pentru a le reclădi într-o manieră surprinzătoare care dă și farmecul acestui roman modern cu aer postmodern doar datorită acestui procedeu laborios.

Dacă tot l-am menționat mai sus pe narator, el este prezent prin vocea lui Ovidiu, care ne ghidează de-a lungul romanului și ne lasă să aruncăm o privire și peste scrisorile lui pline de disperare și de stăruință adresate împăratului Augustus, lui Tiberius și Fabiei, soția poetului. Frazele au un lirism deosebit, mai ales în descrierea naturii. Lipsa pluriperspectivismului nu este deranjantă deoarece poetul, prin vorbele sale alese, pare să îl convingă și pe cel mai sceptic cititor că tot ceea ce relatează este adevărat.

De ce merită citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil? În primul rând este o carte mai puțin cunoscută în România din cauza perioadei istorice urâte numită sovietizarea României sau comunismul – care l-a forțat pe Vintilă Horia să nu își mai vadă țara mult iubită până la căderea regimului. Apoi, acest roman a făcut senzație în străinătate, mai ales în Franța anilor `60, iar în al treilea rând, exilul – forțat sau asumat – încă este o problemă curentă. Este vorba aici despre oamenii care se refugiază în alte țări pentru a se salva din calea războaielor, fie despre cei care și-ar dori să se întoarcă acasă, însă nu o pot face din considerente financiare, astfel fiind prinși între două lumi ca poetul Ovidiu.

 

Review: Vile Victorians by Terry Deary

Title: Vile Victorians

Author: Terry Deary

Illustrator: Martin Brown

Genre: Non-Fiction, History, Children’s Books, Humour

First Published in 1994

Year of Publication of this Edition: 2011

Publisher: Scholastic Non-Fiction

Collection: Horrible Histories

Rating: 3.5/5 stars

Of all the Horrible Histories books I own, I was mostly excited to read Vile Victorians because some of my favourite writers belong to this period and because the 19th century is fascinating to me. With these ideas in mind and with child-like anticipation, I picked up Terry Deary’s book hoping to learn new and disgusting things that happened during Queen Victoria’s reign.

 In the Introduction, Terry Deary writes that there are two kinds of histories: the horrible history and the glorious history. It really depends on the teacher if one chooses to relate the truth about that certain period or one is carried away by the great deeds of the remarkable people from the past. Also, the author warns the reader that this book is not suited for sensitive persons; therefore: “If you have a weak stomach then don’t read it or, if you have to read it, then read it with your eyes closed.” (Loc. 27) Now, this is the funniest disclaimer I’ve ever read. However, I think that such a warning would have been necessary before the first chapter of Horrible Histories Gruesome Guide: London too because that book really grossed me out.

The Vile Victorians’ timeline stretches from Queen Victoria’s coronation in 1837 to her death in 1902 and the author highlights the good, the bad and the ugly aspects of this historical era. In this book, you will read about: Queen Victoria, Victorian childhood and its hardships, Victorian schools, games, Victorian literature, aspects of Victorian life (towns, work and funerals), strange food, Victorian army, villains and so on.

Although I was very excited to read this book, it didn’t impress me as much as I’ve expected to because I already knew some of the information about Victorian Britain from the Horrible Histories TV show I watched a few years ago. Indeed, there are a lot of shocking facts that you probably didn’t know and some are very hard to believe, but if you read at least one of Charles Dickens’s novels, you will notice how hard life was for the poor and for the children living in London and in other parts of Britain. Small kids were forced to work in warehouses or in mines for many hours, putting their health at risk and their lives in danger for very few money. On the other hand, Victorian schools weren’t any better either, because teachers were very harsh and the pupils were usually punished for insignificant reasons. Another topic I’ve found both interesting and sad was the way girls were selected to become maids in the Victorian household and the schedule a maid had from the moment she was awake to her bedtime.

Besides Terry Deary’s jovial and witty style, I enjoyed the way he mocks writers playwright and poet for the excessive melodrama found in their works and he also gives some examples, including a small excerpt from Dickens’ novel The Old Curiosity Shop. There are also a few stories that will break your heart and question the sanity of adults and human nature in general.

In the end, Terry Deary concludes that the Victorian age wasn’t overall that bad because Britain had electricity and cars at the turn of the century. The author believes that the following quote from A Tale of Two Cities would have described Victorian Britain perfectly, not only France and its tumultuous Revolution: “It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the season of Light, it was the season of Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had everything before us, we had nothing before us, we were going direct to Heaven, we were all going direct the other way.”(Loc. 1300)

Review: The Lion, the Witch and the Wardrobe by C. S. Lewis

Book 2 of The Chronicles of Narnia 

Title: The Lion, the Witch and the Wardrobe

Author: C. S. Lewis

Illustrator: Pauline Baynes

Genre: Adventure, Fantasy, Children’s Books

First Published in 1950

Year of Publication of this Edition: 2009

Publisher: HarperCollins Children’s Books

Series: The Chronicles of Narnia

Rating: 5/5 stars

I’m almost sure that many of you love C. S. Lewis’ fantasy book series The Chronicles of Narnia, so I wanted to surprise you with my review for the second book: The Lion, the Witch and the Wardrobe. I haven’t read the rest of the books, but you can write in the comment section why you love this series or which book is your favourite.

As you already know, The Lion, the Witch and the Wardrobe is a fantasy novel which revolves around the lives of four siblings (Peter, Susan, Edmund and Lucy Pevensie) who are sent to the countryside to escape the Blitz. While they explore the old house of Professor Digory Kirke, the children find an empty room where the only item of furniture is a wardrobe, which is actually a secret passage to the enchanted land named Narnia. It’s always winter there, but Christmas never comes. Gradually, each of the four siblings enters into this fairy-like world, where they encounter Tumnus the faun, Jadis the White Witch or the self-proclaimed Queen of Narnia, Mr and Mrs Beaver, Aslan the Lion or the true King of Narnia, and other magical and mythical creatures.

The kids initially go on a mission to save Tumnus from the witch’s castle, but when some old prophecies need to be fulfilled and spells to be broken, the siblings undergo adventures they have never dreamt of. I also want to add that there are very obvious religious symbols in this fantasy novel, but I won’t get into that. If you are interested in this topic, please check out Raluca’s article posted in two parts about J. R. R. Tolkien’s literary masterpiece The Lord of the Rings.

Though I loved the movie and watched it a few times before actually reading the novel, I also enjoyed most of the book for the depiction of Narnia, its characters, but also for the beautiful writing and plotline. Until next time!