Poetry: The Key of Life

Motto:

“But friendship is precious, not only in the shade, but in the sunshine of life, and thanks to a benevolent arrangement the greater part of life is sunshine”  (Thomas Jefferson)

The Key of Life

The Key of Life is our only treasure;

You laid it deep into my soul like a pearl

And I hid it in you like a secret pleasure.

I utter “friendship” thinking about the pearl

That shines so pure and bright within our hearts

And it whispers that we’ll never be apart.

The core of each soul has a drop of love in it,

But some people do not show it a bit;

Life is a depressing journey without a friend

Who gives a meaning when one lends a helping hand

And one’s there by your side to encourage you.

I thank God for sending me friends so kind and true,

Who bless my days every time I hear their voice

And they support me when I make a choice.

Poezie: Când muzica moare

 

Soarele dezmiardă parcul cel pustiu,

Unde frunze moarte-n zborul arămiu

Fac cortină deasă pentru o artistă

Cu păr ca de flame – o violonistă.

 

Sub bărbia-i albă coardele vibrează,

Sunete divine ceru-nduioşează,

Iară astrul-rege picuri de-aur varsă

Peste muziciana cu pasiune-aleasă.

 

Vânt de nostalgie prin copaci foşneşte,

Visul melancolic sub pleoape domneşte

Ca o siluetă de fantomă vie,

Care iar ar face viaţa să-i învie;

 

Fiindcă printre note, sonate, concerte,

Inima şi gândul devin cam inerte,

Iar vigoarea-i subtă de rutina vieţii

O făcea să-şi piardă sensul tinereţii.

 

Unde e acela, care cu-al său glas,

Lumea i-o întoarse cu susul în jos,

Lăsând-o să se-ntrebe ce a mai rămas

Din idei şi gânduri despre ce-i frumos?

 

Doar pustietate searbădă, atee

Era tot pământul fără de turnee;

Dară nici acelea nu-i erau plăcute

De când ziua toată se sparse-n minute.

 

Unde-era tenorul cu voce de înger,

Care-i topi gheaţa iute ca un fulger

Şi-o schimbă cu totul, fără să o ştie,

Oferindu-i dulce semn de prietenie.

 

Acum el plecase-n Franţa sa natală,

Lăsând-o pe fată-ntr-o Italie goală…

Discordant capriciu, arie ruşinoasă,

Simfonii banale –Cui îi mai pasă?

 

De el nu mai vine, lumea ei dispare,

Vântul nu mai bate, aştrii cad în mare,

Vioara se strică, gândul nu mai doare,

Iar inima doarme când muzica moare.

Poezie inspirată de Edith Piaf – Les Feuilles Mortes

Poezie: De ce noiembrie?

 

De ce noiembrie-i atât de-apăsător

cu nopțile-i de tartar,

în care fantomele amintirilor dansează în hore,

iar sufletul ți-e greu ca plumbul

și mintea-ți este încețoșată ca vremea de afară

și tu te simți nepriceput

la orice lucru ce ți se dă de făcut?

 

Când plouă și frunzele-s moarte,

mă simt ca bătrânul Bacovia,

trist și resemnat prin parcul solitar

cu arbori despuiați de podoaba lor,

 căci doamna-toamnă a luat cu sine

 ce a mai rămas din căldura verii,

și din frumusețea și strălucirea lui septembrie și octombrie,

cântate de poeții de-a lungul timpului.

 

Noiembrie, de ce ne sădești atâta tristețe și melancolie în suflet

cu ploile tale reci ca moartea,

care prevestesc o iarnă lungă și plictisitoare,

de parcă am deplânge și noi somnul Mamei Naturi?

 

Decât să mi se mai cuibărească frigul în oase și pustiul în suflet,

mi-aș dori mai degrabă să hibernez

și să mă trezesc la sfârșit de primăvară.