Recenzie: Prostia de André Glucksmann

Titlu: Prostia

Titlu original: La Bêtise

Autor: André Glucksmann

Gen: Non-ficțiune, Filosofie, Politologie, Istorie, Literatură

Anul aoariției: 1985

Anul apariției aestei ediții: 1992

 Editura Humanitas

Colecție: Societatea civilă

Traducători: Delia Vasiliu, Eugen Vasiliu

Rating: 4/5 stele

În acest articol voi prezenta observațiile ironice ale autorului despre relația dintre prostie și totalitarism. Deși multe situații și idei extrase din carte vă vor părea foarte cunoscute, încercați să le citiți într-o cheie umoristică, pentru a ignora gustul amar al realității trecute și prezente.

Prostia (La Bêtise) este un tratat politico-filosofic scris de filosoful francez André Glucksmann, prin intermediul căruia se realizează o incursiune în istoria literaturii, filosofiei, psihologiei și politologiei și ne pune în gardă că prostia a alimentat stabilitatea regimurilor totalitare și spectrul Războaielor Mondiale. Cartea poate fi considerată o variantă de răspuns la ororile produse în secolul al XX-lea și la întrebarea „Cum de a fost posibil?”. Foarte simplu, prostia este un fenomen universal, care i-a contaminat chiar și pe marii intelectuali ai vremii, iar Glucksmann spune că: „Prostia suntem noi” pentru că fiecare dintre noi ne cunoaștem limitele, trebuie să ne dăm seama cât de ignoranți suntem și trebuie să ajungem să regăsim, „imbecilul din noi înșine”.

Filosoful francez consideră că „omul este singurul animal capabil să devină prost” atâta vreme cât prostia ideologizată s-a extins ca o adevărată molimă. Dacă de nazism lumea s-a vindecat după șocul imaginilor din lagărele morții – cel puțin așa credea Glucksmann atunci – comunismul mai există deoarece are mulți intelectuali de partea sa. În încercarea de a pune cele două ideologii alături (nazismul și comunismul), lumea este încă reticentă în tratarea crimelor comunismului la fel ca și crimele nazismului,  iar autorul ajunge la concluzia că marxismul este cu mult mai nociv decât nazismul, deoarece prostia, în loc să se devoreze sau să se anihileze în fața destinului, iese cu mult mai întărită. Ea nu este în criză de argumente, dovada fiind febra neocomunistă care i-a cuprins pe mulți intelectuali ai momentului.

Însă totalitarismul nu ar fi avut un succes atât de mare fără prostia maselor pe care se bazează acest regim politic, sprijin fără de care el ar fi murit de la sine. Un alt factor important și de neînlocuit care stă la baza regimurilor totalitare și a post-totalitarismului existent astăzi în Europa sub masca „democrațiilor originale”este minciuna. „Minciuna post-totalitară instalează prostia: fiecare trebuie să-și inhibe și să-și îndemne vecinul să nu-și exercite facultățile intelectuale.”; iar Glucksmann consideră că teroarea îngrozește, iar minciuna prostește, ambele reprezentând modalități de a-l priva pe om în a-și folosi creierul. „În era post-totalitară, fiecare tolerează prostia celui de lângă el, cu condiția ca acesta să nu-i uzurpe propria prostie”.

Așadar, statul post-totalitar se întărește prin exploatarea prostiei individuale. Însă la atacul adus inteligenței de către Putere aderă și o parte a intelectualității, care ajunge să își trădeze propriile principii, intrând într-un soi de concubinaj cu Puterea, astfel încât granița dintre prostie și ticăloșie devine foarte fragilă. Inegalitatea socială stă la baza dezechilibrului mental, la fel ca mizeria celor săraci, care reprezintă punctul de plecare al manipulării, aflată în slujba prostiei ideologice. Este suficient să apară un așa-zis salvator pentru a fi urmat de toți, în spirit de turmă și asta deoarece „cretinul se caracterizează prin aceea că niciodată nu se lasă descumpănit. El se arată gata să-și formeze o părere despre ceea ce nu știe și decide fără drept de apel în legătură cu lucruri ale căror înțeles îi scapă”. Acest fapt se observă foarte bine în campaniile electorale, iar filosoful nu își explică acest fenomen lipsit de rațiune –  cum este posibil că mase întregi de oameni pot avea certitudinea că viața le poate fi schimbată din temelii de un singur om?

Autorul spune că prostia este universală (nu este nici de dreapta, nici de stânga), și dacă nu este tolerată, devine devoratoare. În general, prostia are multe chipuri, este de neclintit, nimic nu o zdrobește, dar o supără foarte tare critica. De ce? Pentru că prostul are o structură tâmpă, în mintea lui îngustă totul este posibil, nu își pune niciodată întrebări și își etalează autosuficiența ca pe un adevăr absolut. Pentru a ilustra această idee, Glucksmann ia ca puncte de referință câteva personaje din literatura universală. Astfel, Emma Bovary este tipul prostului snob, care citește multe cărți și începe să trăiască viața eroinelor livrești. Bouvard și Pécuchet reprezintă tipul de proști care își trăiesc viața după dicționare și le prezintă celorlalți ca adevăruri absolute, judecă pe toată lumea, dar ei să nu fie judecați.

Iubirea prostului este una platonică, el se iubește doar pe sine însuși, nu-și poate explica iubirea în afara lui și îi place să fie adulat. Proștii sunt siguri pe ei și ajung câteodată chiar în poziția de a conduce lumea, iar autorul se întreabă dacă ar trebui sau nu să fugim de ei. Dacă Dostoievski definește idioțenia ca pe „nesfârșitul talmeș-balmeș al prostiilor noastre episodice”, în comediile sale, Molière folosește mai frecvent cuvântul prost decât idiot… „prostia devine obiectul comediei, prilejul de a râde, de a vedea caractere deosebite și incredibila farsă a situațiilor monstruoase”.

Factorul catalizator pentru supraviețuirea prostiei ar fi intelectualul, care își arogă și dreptul de salvator al umanității, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Marx sau al lui Lenin, acești falși Mesia care s-au considerat organizatori, propovăduitori, denunțători ai apocalipsei și au chemat la lupta proletară. Din cauza lor, democrația din unele țări a fost omorâtă, iar omenirea a ajuns acolo unde a ajuns. Filosoful consideră că unii intelectuali și-au schimbat menirea și s-au pus în slujba unui conducător, fără să accepte că există și adevăruri de mijloc și s-au implicat în a susține o lume utopică, precum Lenin, care a avut ideea fixă de a schimba lumea după tiparele minții lui, creând un univers al Prostiei, în care Binele, Frumosul și Adevărul ar fi trebuit să își dea mâna.

În concluzie, autorul spune că Prostia sălășluiește în fiecare dintre noi și din această cauză au fost alimentate regimurile totalitare și au avut loc cele două Războaie Mondiale, care au afectat negativ secolul XX. Tratatul lui André Glucksmann este vast și plin de informații istorice și literare, care sunt sigură că îi va tenta pe cititorii pasionați atât de istorie, cât și de literatură.

Recenzie: Confesiunile unui opioman englez de Thomas De Quincey

Titlu: Confesiunile unui opioman englez

Titlu original: Confessions of an English Opium-Eater

Autor: Thomas De Quincey

Gen: Non-ficțiune, Autobiografie

Anul apariției: 1821

Anul apariției acestei ediții: 2012

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Traducător: Cristina Jinga

Rating: 4/5 stele

La început, cartea Confesiunile unui opioman englez (Confessions of an English Opium-Eater), scrisă de Thomas De Quincey și reeditată în anul 2012 de Editura Adevărul Holding în colecția 101 cărți de citit într-o viață, nu m-a atras de prima dată. Însă, când ești un filolog (în devenire), anumite circumstanțe academice te împing să ieși din zona ta de comfort intelectual.

Înainte să vorbesc despre conținutul cărții, trebuie neapărat să vă amintesc faptul că aceste confesiuni au fost scrise pe la începutul secolului al XIX-lea, cartea fiind publicată în anul 1821, perioadă în care narcoticele erau un subiect tabu. Astfel. De Quincey a fost deschizătorul de drumuri pentru un nou gen literar, și anume literatura narcoticelor (literature of addiction). Un alt act de curaj pentru acele vremuri este faptul că autorul englez a scris o lucrare autobiografică legată de opiu.

Pe scurt, la vârsta de 7 ani, De Quincey rămâne orfan de tată, astfel, el ajunge în grija a patru tutori. După ce schimbă numeroase școli prestigioase, protagonistul nostru ajunge la Eton, unde își descoperă pasiunea pentru greaca veche și literatura antică. Totuși, preocupările sale intelectuale nu îi sunt de ajuns. La vârsta de 17 ani, De Quincey încearcă să-și  abandoneze studiile liceale, însă tutorii săi nu acceptă această idee. Astfel, el decide să fugă de la Eton. Adolescentul trece prin mai multe peripeții: călătorește în Țara Galilor, rămâne fără bani, ajunge la Londra, unde aproape moare de foame, însă este salvat de o prostituată de 15 ani (Ann), al cărei gest și amintire îl vor urmări toată viața.

Așa cum reiese și din paragraful de mai sus, hoinărelile din tinerețea lui De Quincey au lăsat semne adânce asupra sănătății sale, cum ar fi durerile severe de stomac, intoleranța la anunite alimente și traumele psihice. În secolul al XIX-lea, opiul nu era văzut ca un drog, ci mai degrabă ca un medicament necesar. La un moment dat chiar autorul însuși recunoaște că lua opiu din considerente medicale, nu pentru propria-i plăcere.

Prima dată când De Quincey folosește opiul este după ce un coleg i-l recomandă ca un analgezic pentru durerea de dinți. Apoi, tânărul începe să consume acest drog regulat, numărându-și de fiecare dată picăturile. Acest detaliu apare de mai multe ori în carte, ca o obsesie a scriitorului englez pentru a-și ține dependența în frâu.

Peste ani, De Quincey este nevoit să consume din ce în ce mai mult opiu, deoarece dozajul nu mai avea același efect. De aici încolo, De Quincey face cunoștință cu partea întunecată a dependenței sau chinurile opiului. Pornind de la acest capitol, până la final, relatările sunt descrise în culori vii, fascinante și chiar suprarealiste pe alocuri. Efectele bizare pe care le simte scriitorul sunt halucinațiile și coșmarurile, care sunt de obicei legate de Orient și de Nordul Africii – mai exact de China, Turcia și Egipt – locuri din care opiul era exportat către Europa. În aceste coșmaruri apare și un malaiezian, pe care protagonistul l-a întâlnit în realitate și a cărui prezență o va asocia de fiecare dată cu excesul de opiu.

Stilul Confesiunilor este erudit, presărat cu termeni grecești, referințe literare, în special la literatura antică, artă, economie, politică, știință ș.a. Chiar dacă titlul sugerează caracterul autobiografic al operei, accentul nu cade pe viața autorului, ci pe dependența de opiu, cu experiențele plăcute și neplăcute provocate de acest drog. Apar și numeroase digresiuni, care l-ar putea enerva uneori pe cititor, dar acestea au rolul lor, precum sunt cauzele și justificările lui De Quincey pentru consumul de opiu. Înainte de a-și începe istorisirea, scriitorul se tot scuză pentru cutezanța de a aborda acest subiect delicat.

În concluzie, Confesiunile unui opioman englez este o carte cu totul diferită de ceea ce m-am obișnuit să citesc. Nu este o carte pe care o poate citi toată lumea, nu pentru conținutul ei – cititorului modern nu i se va părea la fel de șocantă și nocivă ca intelectualilor secolului al XIX-lea – ci pentru stilul ușor elitist. Dar, dacă doriți să aflați mai multe despre această carte, vă invit să o citiți.

Recenzie: Zorro de Isabel Allende

Începe legenda

 

Titlu: Zorro

Subtitlu: Începe legenda

Titlu original: El Zorro

Subtitlu original:Comienza la leyenda

Autor: Isabel Allende

Gen: Aventură, Ficțiune istorică, Realism magic

Anul apariției: 2005

Anul apariției acestei ediții: 2006

Editura Humanitas

Colecția: Seria de autor Isabel Allende

Traducător: Cornelia Rădulescu

Rating: 2/5 stele

Eroismul este o ocupație prost plătită, care adesea duce la un sfârșit prematur, de aceea atrage atâția fanatici și persoane cu o fascinație maladivă pentru moarte. Există foarte puțini eroi cu inimă romantică și sânge iute. S-o spunem de-a dreptul: ca Zorro nu e nimeni.

Sunt numeroși autori cunoscuți pe care vreau neapărat să-i citesc, însă contează foarte mult prima carte aleasă, fiindcă impresia pe care ți-o lasă poate avea un rol decisiv asupra lecturilor tale următoare. Mai exact, dacă primul roman nu ți-a plăcut, este posibil să nu mai fii tentat să citești altceva scris de același autor. Astfel, pentru că încă nu mă încumet să citesc faimosul roman Casa spiritelor, am preferat să aleg o altă carte a Isabelei Allende, și anume Zorro: Începe legenda (El Zorro: Comienza la leyenda), un roman de ficțiune istorică publicat la noi în 2006 la Editura Humanitas și tradus în limba română de Cornelia Rădulescu.

Deși nu se știe cu exactitate cine a fost adevăratul bandit care l-a inspirat pe Johnston McCulley să-i dea viață celebrului personaj în anul 1919, ceea ce contează este popularitatea acestui Robin Hood al Lumii Noi, care a apărut în mai multe filme, cărți și cultura pop. Romanul scriitoarei chiliene, Isabel Allende, este un fel de prequel sau o biografie fictivă a legendarului personaj dinaintea povestirilor lui McCulley și încearcă să pună personajul într-o nouă lumină… sau cel puțin asta presupun că a fost intenția autoarei. Aici, Diego de la Vega nu este un nobil spaniol pur ca în versiunea bine-cunoscută, ci un metis, rodul iubirii Căpitanului Alejandro de la Vega cu războinica indiană Toypurnia.

De la maică-sa moștenise culoarea ochilor și firea rebelă, iar de la taică-său, membrele lungi, trăsăturile cizelate, eleganța naturală și setea de cunoaștere. Iar de la amândoi, o îndrăzneală impulsivă, vecină cu nebunia; nu se știe însă de unde moștenise grația jucăușă (…)” (p. 72)

Ținând cont că este vorba de o biografie, mă așteptam să aflu informații despre primii ani de viață ai lui Diego, despre părinții săi, despre prietenul său Bernardo, care i-a fost ca un frate și tovarăș de joacă, etc. Era firesc să apară și elemente de ordin istoric și politic despre Spania colonialistă, indienii persecutați și umiliți, mentalitățile vremii, Inchiziție și legende ale populației native. Din păcate, am avut niște surprize neplăcute, care m-au făcut să detest această carte și m-au determinat să nu o pot termina.

Deși ideea de a citi o biografie, fie și fictivă, a lui Zorro părea seducătoare la început, stilul predominant descriptiv și distant a omorât încetul cu încetul tot entuziasmul și elanul meu de cititor curios. Am simțit un exces de zel în a descrie și a explica fiecare colțișor sau fapt istoric, de parcă cititorul a trăit până acum sub o piatră și nu a auzit în viața lui de colonialism sau de Inchiziție. Pe lângă acest info-dumping, narațiunea a fost foarte distantă, povestită și nu „arătată”, iar prin aceasta îmi părea că observ personajele de sus, ca dintr-un elicopter, fără a le distinge foarte bine. Deși Diego de la Vega ar fi trebuit să fie personajul principal al romanului, naratorul nu a focalizat camera pe el așa cum ar fi trebuit, pentru că era ocupat să sară și să zăbovească prea mult în „curțile” altor personaje.

Îmi pare foarte rău pentru această carte, pentru că, așa cum am scris și în introducere, este primul roman al Isabelei Allende pe care l-am citit, însă nu a fost o experiență livrescă prea plăcută. Traducerea în limba română a fost foarte bună, informațiile istorice aveau rolul lor, dar au fost folosite în exces, iar povestea ar fi avut potențial dacă narațiunea n-ar fi fost atât de demonstrativă, explicativă și povestită.

Recenzie: Mistere venețiene de Kathryn Walker

Titlu: Mistere venețiene

Titlu original: A Stopover in Venice

Author: Kathryn Walker

Gen: Contemporary Romance

Anul apariției: 2008

Anul apariției acestei ediții: 2009

Editura Tritonic

Colecția Cașmir

Traducător: Vâlvoiu Iulian

Rating: 5/5 stele


De obicei sunt destul de sceptică atunci când vine vorba de cărți nou apărute, deoarece nu poți fi niciodată sigur dacă romanul pe care l-ai cumpărat a meritat sau nu banii și timpul tău. Totuși, în multitudinea de cărți de duzină, poți găsi, întâmplător sau nu, și cărți bune. Nu neapărat valoroase, dar plăcute ochilor și minții.

În această categorie se încadrează romanul de debut al scriitoarei și actriței americane de Broadway Kathryn Walker, Mistere venețiene (A Stopover in Venice), apărut în 2009 la Editura Tritonic, care ne îmbarcă într-o călătorie plină de mister, artă, reflecții îndreptate spre trecut – fie că este vorba despre trecutul protagonistei sau cel istoric – dragoste și, nu în ultimul rând, măreția și splendoarea Veneției.

Cornelia Everett este o tânără actriță de origine americană, care și-a dedicat viața în totalitate soțului ei Anthony, un muzician egoist, irascibil, încăpățânat și ironic. În ciuda sacrificiului ei, Anthony este mai interesat de cariera lui, Cornelia fiind o prezență neglijabilă. Dându-și seama că viața lângă Anthony nu îi mai aduce nicio satisfacție, Nel își ia bagajul și hotărăște să coboare undeva lângă Veneția, pentru a petrece un timp singură cu gândurile ei, a se plimba și, în cele din urmă, a se bucura de viață. Amintirile protagonistei legate de primul soț, care a decedat, la căsnicia eșuată cu Anthony sau la cariera actoricească au caracter autobiografic. Autoarea a fost căsătorită de două ori: prima dată cu scriitorul și actorul Douglas Kenney, iar a doua oară cu cântărețul James Taylor – o căsnicie nefericită, precum în cazul Corneliei.

După ce salvează un câine din mâinile unor copii răutăcioși, Nel intră în casa Contesei Lucrezia da Isola, adevărata stăpână a micuțului Leo, unde o echipă de restauratori, în frunte cu Matteo Clemente, încearcă să deslușească misterul unei fresce renascentiste descoperite în podul vechii case. Cornelia se împrietenește cu Signora Lucrezia, o bătrânică simpatică și stilată; se apropie de Matteo și se oferă să participe la dezlegarea misterului.

Treptat, apar tot felul de specialiști în istorie și artă, care găsesc câte o piesă a puzzle-ului prin intermediul documentelor vremii sau al altor indicii, aflate în anumite locuri din Veneția. De exemplu, prin intermediul unei traducătoare, iese la suprafață jurnalul înduioșător al unei tinere de 16 ani, care își relatează viața – alături de mama vitregă, tatăl și de frații ei – dar și povestea de dragoste dintre ea și pictorul Giorgione (Zorzi), care ticluia și versuri și cânta la lăută ca un adevărat Orfeu. Clara, acesta fiind numele fetei, este și ea talentată la pictură, astfel fratele ei Vicenzo o duce la atelierul lui Giorgione, care o apreciază de prima dată când o vede. Ne este povestit cu multă încântare episodul în care faimosul pictor o imortalizează pe tânără într-un portret, eveniment urmat de apogeul iubirii lor. Totuși, uneori lucrurile nu merg bine până la capăt; astfel, la Veneția izbucnește o epidemie de ciumă, iar Clara trebuie să rămână la o mănăstire de măicuțe, alături de alte tinere ce proveneau din pătura nobilimii. Din păcate, Giorgione este obligat să își continue proiectele artistice (dar și idila cu o prostituată pe nume Cecilia); pictorul moare cu câteva luni înainte de nașterea fiului său.

Dar acum să ne întoarcem la Nel, care începe puțin câte puțin să se descopere, să reflecteze la trecut, prezent și viitor, să își regăsească identitatea, să se îndrăgostească de Matteo și să își dea seama ce își dorește cu adevărat. Chiar dacă romanul are un final deschis, este lesne de înțeles din desfășurarea acțiunii, că protagonista își va urma inima și va alege să fie fericită.

Voi încheia prezentarea acestei cărți, recomandând-o celor îndrăgostiți de Veneția, fie că ați fost acolo sau nu, dar și celor care vor să o descopere. Kathryn Walker crează o atmosferă misterioasă și impresionantă, demnă de La Serenissima. Sunt inserate informații despre artă, istorie, tarot, care însă nu sunt atât de numeroase încât să plictisească cititorul. Romanul este echilibrat, nimic nu e prea mult sau prea puțin, personajele sunt plăcute, iar misterul frescei nu îți dă voie să lași cartea din mână. Personal, am avut senzația că mă plimb pe toate străduțele înguste, pe podețele de deasupra canalelor sau prin Piața San Marco alături de Nel și de adorabilul Leo.

 

Recenzie: Amor Intellectualis de Ion Vianu

Romanul unei educaţii

 

Titlu: Amor Intellectualis

Subtitlu: Romanul unei educaţii

Autor: Ion Vianu

Gen: Non-ficțiune, Literatură română contemporană, Memorialistică, Autobiografie

Anul apariției: 2010

Editura Polirom

Colecția: Fiction LTD

Rating: 3/5 stele

Romanul lui Ion Vianu, Amor intellectualis (Romanul unei educaţii), apărut la Editura Polirom în 2010 și reeditat în 2011, este o carte cu caracter autobiografic şi poate fi considerată un bildungsroman, fiind evocat destinul protagonistului din perioada copilăriei până la maturitate. Copilăria autorului a fost marcată de prezenţa unor prieteni şi a unor discipoli ai tatălui său, criticul Tudor Vianu, cum ar fi Edgar Papu, care obişnuia să aprindă lumânarea din vârful bradului de Crăciun, Dan Barbilian (Ion Barbu), Matei Călinescu, Camil Petrescu și alții.

Prezenţa lui Tudor Vianu este marcată prin iniţiala T, iar autorul îşi reaminteşte discuţiile despre literatură, filosofie, muzică, în special a lui Enescu, discuții purtate atât în casa din Bucureşti cât şi în cea de la Zamora.

În perioada adolescenţei apar primele căutări intelectuale, evocă primele întâmplări legate de petreceri, de excursii, de audiţii muzicale şi primele experienţe erotice. Instaurarea regimului comunist, care a adus cu sine răsturnarea valorilor în societatea românească, îl determină pe Ion Vianu să renunţe la facultatea de filologie deoarece şi-a dat seama că nu poate împărtăşi ideile proletare. El optează pentru meseria de medic, considerând că aceasta este o profesie ce-i va oferi şansa de a trăi demn, chiar și într-un regim dictatorial.

Cartea este alcătuită din patru capitole ample, stilul este rafinat, textul abundă în expresii latinești și germane și sunt redate poezii în alte limbi. Sunt amintiţi mari filosofi ai lumii, precum Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. În capitolul trei apar numeroşi termeni medicali şi se face referire la mari nume din medicina mondială.

În concluzie, Amor intellectualis nu este o carte pe care aș recomanda-o oricui. De ce? Din cauza informațiilor și a cunoștințelor literare, filosofice și medicale dense. Dacă nu aveți o anumită vârstă – de preferat peste 20 de ani – și un bagaj intelectual destul de vast,  nu garantez că veți înțelege sau veți rezista până la ultima pagină. Dacă ne-am uita doar la numărul de pagini – mai mult de 400 – am considera-o o provocare pentru timpul nostru limitat. Dar, dacă privim mai departe, realizăm că timpul va fi investit cu folos.