Poezie: Când muzica moare

Image source ForWallpaper

Soarele dezmiardă parcul cel pustiu,

Unde frunze moarte-n zborul arămiu

Fac cortină deasă pentru o artistă

Cu păr ca de flame – o violonistă.

 

Sub bărbia-i albă coardele vibrează,

Sunete divine ceru-nduioşează,

Iară astrul-rege picuri de-aur varsă

Peste muziciana cu pasiune-aleasă.

 

Vânt de nostalgie prin copaci foşneşte,

Visul melancolic sub pleoape domneşte

Ca o siluetă de fantomă vie,

Care iar ar face viaţa să-i învie;

 

Fiindcă printre note, sonate, concerte,

Inima şi gândul devin cam inerte,

Iar vigoarea-i subtă de rutina vieţii

O făcea să-şi piardă sensul tinereţii.

 

Unde e acela, care cu-al său glas,

Lumea i-o întoarse cu susul în jos,

Lăsând-o să se-ntrebe ce a mai rămas

Din idei şi gânduri despre ce-i frumos?

 

Doar pustietate searbădă, atee

Era tot pământul fără de turnee;

Dară nici acelea nu-i erau plăcute

De când ziua toată se sparse-n minute.

 

Unde-era tenorul cu voce de înger,

Care-i topi gheaţa iute ca un fulger

Şi-o schimbă cu totul, fără să o ştie,

Oferindu-i dulce semn de prietenie.

 

Acum el plecase-n Franţa sa natală,

Lăsând-o pe fată-ntr-o Italie goală…

Discordant capriciu, arie ruşinoasă,

Simfonii banale –Cui îi mai pasă?

 

De el nu mai vine, lumea ei dispare,

Vântul nu mai bate, aştrii cad în mare,

Vioara se strică, gândul nu mai doare,

Iar inima doarme când muzica moare.

Poezie inspirată de Edith Piaf – Les Feuilles Mortes

Leave a Reply