Recenzie: Calea sângelui și-a inimii de Oliviu Crâznic

Fantezie. Supranatural. Romantism Negru.

 

Titlu: Calea sângelui și-a inimii

Subtitlu: Fantezie. Supranatural. Romantism Negru.

Autor; Oliviu Crâznic

Gen: Fantasy, Science-Fiction, Gothic, Horror

Anul apariției; 2013

Rating: 4/5 stele

Deși am citit și anul trecut mini-colecția Calea sângelui și-a inimii scrisă de Oliviu Crâznic, am simțit că nu am avut starea necesară pentru a mă bucura pe deplin de ea; așa că m-am gândit să-i mai dau o șansă anul acesta, pentru că, mai nou, am prins gustul prozei scurte, fapt care demonstrează că gusturile mele sunt într-o continuă schimbare. Dacă stau să mă gândesc, sunt mai multe motive pentru care voiam să recitesc și să recenzez această carte. Pe lângă interesul stârnit de recenzia Elenei, amândouă am avut oportunitatea de a-l întâlni pe scriitor la Cruxmas Fair and Party, în decembrie 2016, unde a prezentat Fantasticul de impact: De la Ghilgameș la „Urzeala Tronurilor” alături de dramaturgul și criticul literar Alexandra Medaru.

Calea sângelui și-a inimii este o scurtă antologie în care se găsesc trei povestiri (Trecătoarea, Însângerată, luna și  Mascarada învinșilor) și un fragment din romanul gothic Și la sfârșit a mai rămas coșmarul.  Fiecare povestire aparține unei anumite perioade istorice, de la Antichitate și Evul Mediu, la un viitor mai îndepărtat. Unul dintre elemente comune este drumul predestinat, care trebuie străbătut de personaje fără frică pentru a-și înfrunta destinul sau a afla adevărul. Este prezentă antiteza viață-moarte de care personajele nu se pot feri pentru a-și îndeplini menirea, dar și legătura strânsă dintre eros și thanatos, care duce rapid de la fascinație și seducție, la moarte.

Intrigile din Trecătoarea și Însângerată, luna au loc pe plaiuri mioritice și au ca teme comune războiul și moartea, suspansul fiind creat prin repetarea unor întâmplări sângeroase ori misterioase care stârnesc angoasa, dar și curiozitatea cititorului. În ambele povești, personajele sunt prinse în labrintul vieții și al morții, din care, de cele mai multe ori nu vor ieși tefere, ci răpuse de mâna destinului. Deși aceste două povestiri sunt foarte scurte, felul simplu în care sunt relatate te prinde și te ajută să intri în acea atmosferă apăsătoare și misterioasă din care simți că nici tu nu poți ieși. Interesant este faptul că personajele din Trecătoarea sunt conștiente că vor muri, însă nu au o altă variantă decât să-și riște propriile vieți pentru a-și face datoria. Ideea morții iminente și a pierderii treptate a terenului în fața inamicilor, mă duce cu gândul la Cântecul lui Roland, unde toată arier-garda francilor este nimicită de către mauri. Felul în care se repetă micro-scenele m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva, la un moment dat, romanii au început să halucineze, deoarece dacii care îi atacau păreau să ia forma unor entități supranaturale, imune legilor pământene.

Mascarada învinșilor este o poveste plasată într-un viitor incert – prima povestire din Emergaarde Saga – într-un univers ficțional aflat în plin război. Povestea aparține fără doar și poate genului science-fiction datorită tehnologiei folosite de către personaje (comunicatorul funcționează prin intermediul energiei solare, soldații au plăci de autentificare), animalelor ficționale (khazug și canteri) și poate chiar a numelor ieșite din comun (Ermengaarde Eyes,  Lester Cath, Sober Nombrum). Prima dată când am citit povestea anul trecut, nu prea am înțeles-o, dar acum m-am mai familiarizat cu genul și am simțit că narațiunea a curs mai ușor. Îmi place că Emergaarde este neînfricată, și deși este singură în fort, știe cum să scoată informații de la cei doi soldați străini, folosindu-se de punctele lor  slabe.

Fragmentul din Coșmarul este cartea despre Nunta marchizei de Lauras. Cavalerul Arthur de Seragens (naratorul nostru) este nevoit să participe la nunta marchizei Josphine de Lauras alături de prietenul său, vicontele Raoul de Vincennes, pentru a infirma anumite bârfe despre trecutul obscur al marchizei, care nu trebuie să ajungă la urechile logodnicului ei auster, contele Maximillien Schwartz. Deși marchiza a invitat nobili pestriți din provincie care nu prea se cunosc, încep treptat să se formeze grupuri și legături între ei, iar zvonurile despre viețile fiecăruia nu întârzie să apară. Mai mult, se spune că activități bizare și necurate au loc în Castelul Ultimelor Turnuri, iar poveștile relatate de unele personaje anticipează ceva terifiant. Deși snobismul, ipocrizia și minciunile sau trunchierea adevărului sunt fapte la ordinea zilei pentru oaspeții din castel, cititorul presimte că este ceva putred la mijloc și poate face supoziții referitoare la anumite personaje. Dacă presupunerile sunt corecte sau nu, rămâne de văzut.

Scriitura este foarte bine închegată, stilul este poetic și redă parfumul epocii respective, cu săli somptuoase și personaje elegante, dar simandicoase și prețioase, cărora le place să împrăștie zvonuri despre ceilalți oaspeți. Capitole sunt scurte și la obiect, descrierile sunt vizuale, iar intriga este construită treptat, piesă cu piesă. Deși încă nu mă pot pronunța cu privire la acest roman, mi s-a părut o lectură foarte interesantă și mi-a fost tare ciudă că fragmentul s-a terminat fix atunci când interesul meu pentru poveste era la cote maxime.

Dacă v-a plăcut postarea mea de astăzi, vă invit să aruncați o privire atât peste cartea prezentată mai sus, cât și peste recenzia Elenei la Coșmarul. Vă asigur că merită.

2 Replies to “Recenzie: Calea sângelui și-a inimii de Oliviu Crâznic”

Leave a Reply