Recenzie: Cântecul lui Roland

Titlu: Cântarea lui Roland

Titlu original: La chanson de Roland

Autor: Anonim

Traducere și prefață de Eugen Tănase

Ilustrator: Marcel Chirnoagă

Gen: Epopee/ Chanson de geste

Anul apariției acestei ediții: 1974

Editura Univers

Rating: 3/5 stele

Dacă în Aucassin et Nicolette sunt parodiate mai toate genurile literare medievale, acum ne îndreptăm atenția spre o epopee foarte cunoscută, care va scoate la iveală mentalitatea timpului față de străinul de aproape. Din această cauză, pe lângă prezentarea acestei creații medievale, voi vorbi și despre contextul istoric în care a fost scrisă, pentru a înțelege elementele imagologice din text sau felul cum îi vedeau creștinii pe musulmani în perioada Cruciadelor.

Cântecul lui Roland (La chanson de Roland) este unul dintre cele mai vechi poeme epice din literatura franceză medievală și se presupune că a fost compus de un autor anonim în secolul al XI-lea, în jurul Primei Cruciade. Deși textul a circulat în mai multe versiuni, manuscrisul cel mai vechi al acestei epopei se găsește la Biblioteca Bodleian din Oxford. Sursa de inspirație pentru acest chanson de geste/ cântecul faptelor eroice este Bătălia de la Roncevaux, din anul 778. Se spune că în timp ce traversa Munții Pirinei pentru a ajunge în Franța, Împăratul Carol cel Mare și-a lăsat în urnă ariergarda sub conducerea Contelui Roland (Hruoland), Prefect al Mărcii Bretaniei, pentru a apăra zona de eventualii inamici. Din păcate, ariergarda nu foarte numeroasă a fost atacată și nimicită de către basci. Pornind de la acest fapt istoric, autorul anonim a început să brodeze o poveste cunoscută și astăzi.

Pe scurt, timp de șapte ani, Carol cel Mare a luptat împotriva sarazinilor care invadaseră Spania, reușind să cucerească toate orașele, în afară de Zaragoza, care încă se afla sub stăpânirea Regelui Marsilion. Conștient că va pierde, regele maur pune la cale un plan prin care să îl țină pe Carol departe de zidurile cetății. Marsilion îl va recunoaște pe împărat ca suzeran și se va converti la creștinism în schimbul retragerii trupelor france. Apoi, după întoarcerea împăratului în Franța, regele maur va nega promisiunea făcută.

Carol, sătul de cei șapte ani de războaie, trimite o solie pentru a negocia pacea (pe Ganelon, nominalizat chiar de fiul său vitreg, Roland, să ducă la îndeplinire ordinul imperial). Însă Ganelon, care îl invidia de multă vreme pe Roland, este înfuriat de îndrăzneala mândrului cavaler și plănuiește să se răzbune. Astfel, pune la cale un complot împreună cu sarazinii pentru a scăpa de fiul său vitreg.

Carol presimte prin intermediul unor vise simbolice că își va pierde cel mai brav cavaler, însă acceptă să se retragă în Franța și cedează insistențelor lui Ganelon de a-l pune pe Roland în fruntea ariergărzii. În timp ce parcurgea trecătoarea menționată anterior, armata redusă este înconjurată de vasta armată maură, însă francii nu pierd lupta doar din cauza dezavantajului numeric, ci și din cauza mândriei lui Roland. Acesta refuză inițial să sune din corn pentru a-l anunța pe împărat că oastea sa este în pericol de moarte. În cele din urmă, împins de împrejurări, Roland este nevoit să-l anunțe pe Carol, care se întoarce din drum și își găsește toți cavalerii fără suflare. Această priveliște dezolantă îl va determina pe împărat să se răzbune atât pe mauri, cât și pe trădătorul Ganelon.

Andrew Lang afirmă că poemul eroic Cântecul lui Roland este singura baladă istorică adevărată după Iliada și Odiseea lui Homer, însă autorul scoțian nu are dreptate deoarece între creația medievală și adevăratul eveniment istoric sunt foarte puține asemănări. Înlocuirea bascilor prădători cu maurii, urcarea Contelui Roland la rang de nepot al împăratului, visele premonitorii,  întoarcerea din drum și răzbunarea lui Carol cel Mare au rolul de a ne face să înțelegem mentalitatea timpului. În acest poem este evidențiată măreția și înțelepciunea împăratului, sunt ridiculizați maurii și este glorificată lupta pentru întărirea credinței creștine în contextul Cruciadelor. Aceste modificări aduse de autor reprezintă o falsificare a istoriei, cu scopul de a induce în mentalul colectiv medieval ura față de necreștini, supremația Bisericii și preaslăvirea împăratului. Prin imaginea cavalerului brav cu puteri supraomenești, așa cum apare Roland în epopee, Biserica dorea să impună ideea de soldat care își dă viața pentru valorile creștine.

Tema centrală a epopeei este lupta dintre bine și rău, binele fiind reprezentat de francii Împăratului Carol cel Mare, iar răul este armata maură a Regelui Marsilion. În mentalitatea medievală europeană, necreștinii ca musulmanii și evreii erau considerați răul absolut, așa cum se poate observa și în versurile care îl introduc pe regele maur, stăpân al Zaragozei: „Marsilie i-e rege, pe Dumnezeu nu iubește,/ Pe zeii Apollin și Mohamet servește”. (p. 15) Alăturarea cel puțin bizară dintre zeul grec Apollo și Profetul musulmanilor poate fi explicată doar prin prisma medievalilor care credeau că maurii erau politeiști, practică interzisă de către Biserica Creștină. Mai mult, în epopee, musulmanii sunt imaginea răsturnată a creștinilor: se închină unei Sfinte Treimi musulmane (Apollo, Mohamed, Tervagant), sunt brutali (nu au noblețea creștinilor în luptă), au înfățișare exotică și fioroasă, sunt nestatornici, lași, disprețuitori și incapabili de a săvârși fapte bune.

Însă de unde vine atâta ură pentru musulmani? Prejudecățile europenilor s-au născut din ignoranță, manipulare și invidia pentru înfloritoarea cultură arabă superioară celei creștine. În timp ce majoritatea creștinilor trăia în sărăcie și incultură, musulmanii practicau negoțul, conservau și traduceau opere greco-latine, făceau progrese în științele exacte și trăiau civilizat. Astfel, din cauza urii și a invidiei față de bogățiile musulmanilor, autoritățile statale și bisericești s-au considerat îndreptățite să înceapă Războaiele Sfinte, sub pretextul salvării Ierusalimului din mâinile păgânilor.

Dar să revenim la epopeea noastră; chiar dacă Ganelon săvârșește faptul josnic de a-l trăda pe împărat, gestul baronului este văzut drept căderea unui creștin în ispită, iar sarazinii sunt percepuți ca intermediari ai necuratului: Marsilion îl momește pe Ganelon cu tot felul de daruri scumpe, determinându-l să le devină aliat maurilor pentru a-l omorî pe Roland, mâna dreaptă a lui Carol cel Mare și pentru a nu lăsa Zaragoza să cadă pradă francilor.

La fel ca în basme, binele triumfă deoarece Dumnezeu, la fel ca zeii din epopeile antice, îi ajută pe soldații franci. Mai exact, ține soarele pe cer atât timp cât îi trebuie împăratului pentru a-i găsi și a-i nimici pe sarazini, iar sufletul lui Roland este ridicat la cer de către Arhanghelii Mihail și Gavriil. Pe lângă raporturile de putere din cadrul sistemului feudal, relația dintre suzeran și vasal avea și o semnificație religioasă: așa cum un vasal îi jura credință stăpânului său, fiecare om îi era credincios lui Dumnezeu. Exemplul cel mai ilustrativ în această privință este gestul lui Roland de a ridica mănușa mâinii drepte spre cer înainte de a-și da ultima suflare, iar Arhanghelul Gavriil i-o acceptă.

Citind epopeea medievală Cântecul lui Roland am învățat că nu trebuie să vedem evenimentele dintr-o singură perspectivă, deoarece, din punctul de vedere al alterității, și celălalt aparține acestei lumi, deși este diferit de noi rasial, religios sau cultural. Însă, așa cum știm din istoria noastră relativ recentă, omului îi este mai ușor să judece și să îl condamne pe cel ce aparține unui alt sistem de valori, în loc să îl aprecieze, să îl tolereze sau să îi admire cultura.

Leave a Reply