Recenzie: Ciuleandra de Liviu Rebreanu

Titlu: Ciuleandra

Autor: Liviu Rebreanu

Gen: Psihologic, Realism

Anul apariției: 1927

Anul apariției acestei ediții: 2013

Editura Gramar

Colecția: Capodopere ale romanului românesc

Rating: 5/5 stele

Așa cum am menționat în A Song Title Book Tag, Ciuleandra este una din cărțile mele preferate – am citit-o de trei ori, la diferență de câțiva ani, însă de fiecare dată am simțit că descopăr ceva nou sau văd evenimentele dintr-un alt unghi. Deși Liviu Rebreanu a scris numeroase romane pe teme sociale, eu mă simt mai atașată de această scriere de întindere relativ mică, în care se observă interesul autorului pentru studierea psihicului uman prin intermediul unei proze de introspecție. Romanul Ciuleandra a apărut în 1927, însă inițial a fost notat sub forma unei nuvele intitulată Nebunul, așa cum declara însuși autorul.

În Ciuleandra se găsesc următoarele teme: tema alienării individului, drama personală, degradarea morală a tinerilor din lumea bună şi implicaţiile pe care le au acestea asupra psihicului protagonistului, care au ca rezultat final crima. Constantin Cubleşan, în prefaţa unei ediții mai vechi, spune că firul narativ al romanului urmăreşte în detaliu destinul şi decăderea eroului, iar mobilul crimei trebuie căutat în regulile impuse de Policarp Faranga fiului său. Ca o ironie a sorţii, impunerea de către bătrânul Faranga a simulării nebuniei, va declanșa cu adevărat boala mentală a fiului.

Pe scurt, romanul se deschide cu scena violentă, în care Puiu Faranga, fiul fostului ministru de justiţie Policarp Faranga, îşi ucide soţia, pe frumoasa şi melancolica Madeleine. După aflarea faptei, tatăl pune la cale un plan pentru a-şi salva fiul de închisoare. El îl obligă pe Puiu să simuleze nebunia pentru a fi internat într-un sanatoriu de boli psihice, la care Policarp avea relaţii, unde Puiu urma să fie ţinut sub observaţie şi de unde se presupune că ar fi obţinut un certificat, potrivit căruia tânărul nu ar fi fost în deplinătatea facultăţilor mentale la momentul săvârşirii crimei. Însă, în locul doctorului pe care îl cunoștea, Policarp îl găsește pe doctorul Ion Ursu, o persoană integră, fapt care stârneşte îngrijorarea bătrânului Faranga, că nu va obţine rezultatul scontat şi hotărăşte să demareze formalităţile pentru mutarea lui Puiu în alt sanatoriu.

În timpul consultaţiilor, Puiu îi mărturiseşte doctorului că nu ştie de ce şi-a omorât soţia. El îi povesteşte cum a cunoscut-o pe Mădălina: într-un sat din judeţul Argeş, la jocul numit Ciuleandra. Îi relatează despre cumpărarea, adopția și rafinarea fetei în pensioane străine pentru a o pregăti în vederea intrării în înalta societate bucureșteană și pentru căsătoria forțată cu Puiu. După ce anumite secrete ies la iveală, starea psihică a protagonistului, și așa fragilă, se degradează și mai tare, până la punctul fără de întoarcere. Finalul romanului este oarecum așteptat, deși mă șochează de fiecare dată și îmi amintește de catharsisul aristotelian din Poetica.

Până la momentul internării în sanatoriu, Puiu Faranga niciodată nu şi-a pus problema de a se autoanaliza, deoarece el punea preţ doar pe plăcerile vieţii, așa cum se întâmplă cu idul freudian. Rămas orfan de mic, protagonistul a fost sufocat de dragostea tatălui şi a mătuşii Matilda. Astfel, el încă este tratat ca un copil de către cei doi, chiar şi la vârsta de 30 de ani. Fără a da prea multe detalii, observăm efectele devastatoare ale personalității dominatoare a bătrânului asupra fiului său, de la decizia împrospătării sângelui familiei, determinându-l pe Puiu să aleagă drept soţie o ţărancă, până la impunerea așa-zisei nebunii și internarea în ospiciu, pentru a scăpa de închisoare. Astfel, Policarp Faranga nu a lăsat personalitatea lui Puiu să se manifeste, să ia propriile hotărâri şi să fie responsabil, creând complexul lui Oedip. Însă în lipsa mamei, „Puiu proiectează asupra imaginii interiorizate a tatălui întreaga încărcătură emoţională, de tip pasional, care caracterizează îndeobşte legătura primară cu mama. Eul său adoptiv este astfel condamnat să rămână imatur”, după cum remarca Liviu Maliţa în Alt Rebreanu. Tot din perspectivă freudiană, Policarp este întruchiparea supraeului, deoarece el nu era afectat de crima în sine, ci de consecințele pătării numelui familiei sale.

În perioada şederii în sanatoriul doctorului Demarat, Puiu Faranga trece de la stadiul de negare a crimei și a morții Mădălinei la analiza propriilor trăiri, care va avea ca rezultat autocunoaşterea protagonistului. Puiu încearcă să scape de povara vinovăţiei, inventând tot felul de scenarii, dând vina pe predispoziţia sa ereditară de a ucide și găsind țapi ispășitori în rândul celorlalte personaje. Deși protagonistul are anumite idei confuze, halucinații și obsesii, nu își poate explica de ce și-a omorât soția, însă personajul care îl ajută pe Puiu să rememoreze trecutul este doctorul Ion Ursu. În faţa lui, mărturisirile făcute de pacient pot fi considerate adevărate piese de puzzle, care vor duce la dezlegarea enigmei crimei.

Ar mai fi foarte multe lucruri de spus și de analizat, fie psihanalitic, fie hermeneutic, însă intenția mea este să vă invit la lectură, în caz că nu ați citit deja cartea. Romanul este ușor de parcurs, narațiunea este la persoana a treia, personajele sunt bine conturate și dau impresia de veridicitate, ca în orice scriere realistă. Pe mine mă fascinează de fiecare dată treptele nebuniei lui Puiu, de la prefăcătoria impusă de tată, la alienarea propriu-zisă și la finalul care trezește deopotrivă milă și/sau groază în cititor.

2 Replies to “Recenzie: Ciuleandra de Liviu Rebreanu”

    1. Mă bucur. Eu n-am citit „Pădurea spânzuraților”, dar am citit „Ion”, care nu mi-a plăcut în mod deosebit. Nu m-am putut atașa de personaje. Uite, mai degrabă mi-a plăcut „Moara cu noroc” de Slavici; pe a chiar aș reciti-o.

Leave a Reply