Recenzie: Confesiunile unui opioman englez de Thomas De Quincey

Titlu: Confesiunile unui opioman englez

Titlu original: Confessions of an English Opium-Eater

Autor: Thomas De Quincey

Gen: Non-ficțiune, Autobiografie

Anul apariției: 1821

Anul apariției acestei ediții: 2012

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Traducător: Cristina Jinga

Rating: 4/5 stele

La început, cartea Confesiunile unui opioman englez (Confessions of an English Opium-Eater), scrisă de Thomas De Quincey și reeditată în anul 2012 de Editura Adevărul Holding în colecția 101 cărți de citit într-o viață, nu m-a atras de prima dată. Însă, când ești un filolog (în devenire), anumite circumstanțe academice te împing să ieși din zona ta de comfort intelectual.

Înainte să vorbesc despre conținutul cărții, trebuie neapărat să vă amintesc faptul că aceste confesiuni au fost scrise pe la începutul secolului al XIX-lea, cartea fiind publicată în anul 1821, perioadă în care narcoticele erau un subiect tabu. Astfel. De Quincey a fost deschizătorul de drumuri pentru un nou gen literar, și anume literatura narcoticelor (literature of addiction). Un alt act de curaj pentru acele vremuri este faptul că autorul englez a scris o lucrare autobiografică legată de opiu.

Pe scurt, la vârsta de 7 ani, De Quincey rămâne orfan de tată, astfel, el ajunge în grija a patru tutori. După ce schimbă numeroase școli prestigioase, protagonistul nostru ajunge la Eton, unde își descoperă pasiunea pentru greaca veche și literatura antică. Totuși, preocupările sale intelectuale nu îi sunt de ajuns. La vârsta de 17 ani, De Quincey încearcă să-și  abandoneze studiile liceale, însă tutorii săi nu acceptă această idee. Astfel, el decide să fugă de la Eton. Adolescentul trece prin mai multe peripeții: călătorește în Țara Galilor, rămâne fără bani, ajunge la Londra, unde aproape moare de foame, însă este salvat de o prostituată de 15 ani (Ann), al cărei gest și amintire îl vor urmări toată viața.

Așa cum reiese și din paragraful de mai sus, hoinărelile din tinerețea lui De Quincey au lăsat semne adânce asupra sănătății sale, cum ar fi durerile severe de stomac, intoleranța la anunite alimente și traumele psihice. În secolul al XIX-lea, opiul nu era văzut ca un drog, ci mai degrabă ca un medicament necesar. La un moment dat chiar autorul însuși recunoaște că lua opiu din considerente medicale, nu pentru propria-i plăcere.

Prima dată când De Quincey folosește opiul este după ce un coleg i-l recomandă ca un analgezic pentru durerea de dinți. Apoi, tânărul începe să consume acest drog regulat, numărându-și de fiecare dată picăturile. Acest detaliu apare de mai multe ori în carte, ca o obsesie a scriitorului englez pentru a-și ține dependența în frâu.

Peste ani, De Quincey este nevoit să consume din ce în ce mai mult opiu, deoarece dozajul nu mai avea același efect. De aici încolo, De Quincey face cunoștință cu partea întunecată a dependenței sau chinurile opiului. Pornind de la acest capitol, până la final, relatările sunt descrise în culori vii, fascinante și chiar suprarealiste pe alocuri. Efectele bizare pe care le simte scriitorul sunt halucinațiile și coșmarurile, care sunt de obicei legate de Orient și de Nordul Africii – mai exact de China, Turcia și Egipt – locuri din care opiul era exportat către Europa. În aceste coșmaruri apare și un malaiezian, pe care protagonistul l-a întâlnit în realitate și a cărui prezență o va asocia de fiecare dată cu excesul de opiu.

Stilul Confesiunilor este erudit, presărat cu termeni grecești, referințe literare, în special la literatura antică, artă, economie, politică, știință ș.a. Chiar dacă titlul sugerează caracterul autobiografic al operei, accentul nu cade pe viața autorului, ci pe dependența de opiu, cu experiențele plăcute și neplăcute provocate de acest drog. Apar și numeroase digresiuni, care l-ar putea enerva uneori pe cititor, dar acestea au rolul lor, precum sunt cauzele și justificările lui De Quincey pentru consumul de opiu. Înainte de a-și începe istorisirea, scriitorul se tot scuză pentru cutezanța de a aborda acest subiect delicat.

În concluzie, Confesiunile unui opioman englez este o carte cu totul diferită de ceea ce m-am obișnuit să citesc. Nu este o carte pe care o poate citi toată lumea, nu pentru conținutul ei – cititorului modern nu i se va părea la fel de șocantă și nocivă ca intelectualilor secolului al XIX-lea – ci pentru stilul ușor elitist. Dar, dacă doriți să aflați mai multe despre această carte, vă invit să o citiți.

Leave a Reply