Recenzie: Poetica de Aristotel

Titlu: Poetica

Titlu original: Περὶ ποιητικῆς

Autor: Aristotel

Traducător: D. M. Pippidi

Ediție îngrijită  de Stella Petecel

Gen: Non-ficțiune,  Teorie literară, Estetică

Anul apariției acestei ediții: 2011

Editura Univers Enciclopedic

Colecția Cogito

Rating: 4/5 stele

Poetica (Περὶ ποιητικῆς) face parte din categoria operelor aristotelice care se adresează în principal celor care studiază literatură și teatru. Se presupune că această lucrare ar fi fost scrisă în jurul anului 335 Î. Hr. și corespunde primilor ani ai învățământului atenian, dar și perioadei în care tragedia greacă nu mai era jucată, fiind înlocuită de comedie. Faimosul tratat este alcătuit din două cărți: Cartea I  este închinată „ramurii nobile a poeziei”, adică epopeii și tragediei, iar Cartea a II-a „ramurii grosolane a poeziei”, comedia, însă această parte, precum multe alte scrieri valoroase din Antichitate, s-a pierdut.

Aristotel consideră producțiile literare ca poezia tragică, epopeea, poezia ditirambică și comedia drept mijloace de imitație – mimesis – prin limbaj, metru sau ritm, însă mimesis-ul se extinde și spre celelalte arte, ca muzica și pictura. Tragedia reprezintă imitația unei acțiuni, este o creație cu o anumită întindere („în limitele unei singure rotiri a soarelui”, cu limbaj ales – „grai cu ritm, armonie și cânt”, cu personaje ale căror acțiuni stârnesc mila și groaza spectatorilior – catharisis-ul).

Din punct de vedere structural, tragedia este alcătuită din șase părți: subiectul sau intriga (mythos), personajele (ethos), judecata (dianoia) cu rol oratoric, limba (lexis), spectacolul (opsis) și muzica (melos). Intriga trebuie să aibă un început, un mijloc și un sfârșit, o semnificație universală, o structură și să nu se abată de la tema și scopul tragediei. Ea trebuie să conțină răsturnări de situație, recunoașteri și suferință (pathos). Subiectele pot fi simple sau complexe, subiectul simplu fiind acțiunea cu un deznodământ fără răsturnări de situație și fără recunoașteri după o desfășurare unitară și neîntreruptă a acțiunii. Răsturnarea de situație sau peripeteia reprezintă schimbarea celor petrecute în reversul lor.

Recunoașterea sau anagnorisis este trecerea personajelor de la ignoranță la cunoaștere, moment care le poate împinge fie spre dragoste, fie spre ură, iar Aristotel consideră că o recunoaștere reușită trebuie să fie însoțită de o răsturnare de situație. Există cinci tipuri de recunoaștere, de la cele mai puțin artistice până la cele mai iscusite: recunoașterea prin semne (doica îl recunoaște pe Odiseu după cicatrice), recunoașterea inventată de poet (Ifigenia îl recunoaște pe Oreste printr-o scrisoare), recunoașterea determinată de amintirile care trezesc sentimentele personajelor, recunoașterea datorată unei judecăți (În Hoeforele de Eschil: „Cineva semănând cu mine a venit; nimeni nu seamănă cu mine decât Oreste, Oreste trebuie să fi venit”) și cea mai bună recunoaștere decurge din înlănțuirea faptelor. Iar cel de-al treilea element al intrigii este cel patetic sau suferința, o acțiune cu rol distructiv, dureros reprezentată de morțile și rănirile personajelor înfățișate pe scenă. Elementul patetic este rezultatul recunoașterilor și al răsturnărilor de situație.

Prin îmbinarea celor trei elemente ale intrigii se crează catharsis-ul, care trezește în spectator mila și frica: milă pentru eroul care trece printr-o situație dificilă și frică de faptul că și spectatorului i se poate întâmpla un eveniment asemănător – fratricidul, copilul își poate omorî părinții, fapte săvârșite în cunoștință de cauză. Așadar, tragediile nu se pot scrie decât prin zugrăvirea unor întâmplări cumplite sau înduioșătoare petrecute în cadrul unor familii nobile. Personajele din tragedii trebuie să aibă atitudine aleasă și caracter nobil, să se potrivească cu firea umană (cruzimea nu se potrivește cu firea femeilor, deși Euripide avea altă părere…) și statornicia. Personajul tragic are caracter nobil, însă el va fi pedepsit de către zei din cauza mândriei sale de a înfrunta sau de a-și schimba destinul, element numit hybris sau din cauza unei erori, hamartia.

Poetica este poate chiar primul tratat de teoria literaturii, în care Aristotel îi învață pe poeți cum să creeze tragedii valoroase ca odinioară. După interzicerea și redescoperirea acestei lucrări, mulți scriitori și critici literari au fost influențați de ea, de la Nicolas Boileau la Umberto Eco. Deși nu poate fi citită fără note de subsol și suport critic, Poetica nu este desuetă, pentru că orice dramă bine construită (fie jucată pe scenă, fie proiectată la cinema) are răsturnări de situație, hybris, hamartia și provoacă efectul cathartic.

Leave a Reply