Recenzie: Zeii de Alexandru Mitru

Vol. 1 din Legendele Olimpului

 

Titlu: Zeii

Autor: Alexandru Mitru

Prefața de Nicolae I. Barbu

Ilustrator: C. Condacci

Gen: Mitologie Legende, , Povestiri

Anul apariției: 1960

Editura Tineretului

Colecția: Legendele Olimpului

Rating: 5/5 stele

La fel ca Poveștile Fraților Grimm, Legendele Olimpului (Alexandru Mitru) trezesc în noi, cei a căror copilărie nu a fost schimbată de Internet sau aparate inteligente, amintiri despre primii ani în care am deschis porțile cunoașterii și am fost vrăjiți de marea literatură a lumii. Totul are un început și, deși am aflat că de mică îmi plăcea poezia, una dintre cele mai clare amintiri despre literatură este legată de cartea pe care o voi prezenta aici și într-o altă recenzie, în care mă voi ocupa de cel de-al doilea volum.

Legendele Olimpului este o colecție de mituri despre Zeii și Eroii Vechii Grecii, care au inspirat poemele, piesele dramatice și creațiile în proză ale autorilor antici (Homer, Hesiod, Ovidiu, Vergiliu, Eschil, Sofocle), renascentiști (Dante), romantici (Keats, Byron, Goethe), cât și pe postmodernii care întorc miturile cu susul în jos. Miturile, citite în lanț sau fiecare în parte, încep în mod firesc cu haosul primordial, din care au apărut Zeii Uranus (Cerul) și Ghea (Pământul), iar de aici încolo va avea loc treptat faimoasa teogonia, nume pe care îl poartă și binecunoscutul poem al lui Hesiod, pe care l-a consultat și autorul acestei cărți. Mai mult, din prefața scrisă de Prof. Nicolae I. Barbu, aflăm că Alexandru Mitru a realizat o adevărată selecție a miturilor care prezentau variațiuni în funcție de perioada și de regiunea în care au apărut. Astfel, scriitorul le-a studiat comparativ – inclusiv variantele moderne – pentru a împăca versiunile contradictorii referitoare la fiecare zeu.

Nu are sens să povestesc legendele, pentru că sunt sigură că le știți, însă cert este că zeii, nu doar cei greci, alcătuiesc o mare familie, în care setea de putere, invidia, răutatea și răzbunarea de orice fel sunt la ele acasă. Și ce dacă Zeul Cronos (Timpul) și-a detronat tatăl, pe Uranus? Fiul său, Zeus, îl va face să simtă pe propria piele cum este să pierzi frâiele puterii. Iar Zeus, la rândul lui, se va teme de o eventuală revoltă împotriva sa: „ (…) în legendele Olimpului se reflectau realități sociale și politice de pe vremea cînd trăiau autorii miturilor. De pildă, Zeus trona în Olimp așa cum la Tirint și Micena (…) stăpâneau putermicii basilei, șefi de triburi” (p. 8).

Dacă zeii sunt iuți la mânie, plini de ură și neîndurători, asta nu înseamnă că zeițele sunt mai prejos. Nici vorbă, ele sunt foarte vanitoase, invidioase pe pământencele mai frumoase sau mai iscusite decât ele. Deși soții lor infideli ar fi trebuit să plătească pentru renumitul obicei grecesc (așa numea un ghid grec plăcerile carnale ale lui Zeus, Poseidon ș. a.), zeițele pedepseau nimfele sau pământencele care cădeau în plasa zeilor transformați în fel de fel de forme pentru a-și ademeni prada. Astfel de pasiuni extraconjugale vor da naștere unor zei importanți ca Atena, Hermes, Dionisos, semizei, eroi și regi ai cetăților grecești (Heracle, Ahile, Perseu, Minos etc.).

În ceea ce privește oamenii, ei erau obligați să se supună multitudinii de zeități din Panteonul grecesc, să le construiască temple, să săvârșească ritualurile corecte, așa cum au fost lăsate de către zei, și să nu îi înfrunte în niciun fel. În caz contrar, zeii (jigniți de trufia anumitor muritori) îi pedepseau crunt, omorându-i, transformându-i în animale și plante, lăsându-le îmsă rațiunea pentru a fi conștienți de suferința lor, sau îi sileau la munci grele fără nicio finalitate (așa cum este cazul lui Sisif). Un alt fapt ciudat era acela că oamenii nu aveau voie să se îndrăgostească de zei, însă situația inversă nu trebuia doar acceptată, ci trebuia percepută ca o adevărată onoare – mentalitate care îmi aduce aminte de desfrânații regi din istorie care aveau foarte multe iubite, aduse adesea cu forța în dormitorul regal.

Deși templele stau drept mărturie a existenței zeilor, nu pot să nu reflectez la imaginarul vechilor greci, prin care fenomene ale naturii, plante, animale și locuri sacre sau profane din Grecia, și nu numai, sunt îmbrăcate într-o narațiune cu elemente miraculoase, care au influențat basmele de mai târziu. Gândiți-vă măcar la basmele noastre cu balauri, uriași și eroii care îi doboară.

Leave a Reply