Recenzie: Adio, Africa de Corinne Hofmann

Titlu: Adio, Africa

Titlu original: Zurück aus Afrika

Authoe: Corinne Hofmann

Gen: Non-ficțiune, Autobiografie

Anul apariției: 2003

Anul apariției acestei ediții: 2006

Editura All

Imprint: ALLFA

Traducător: Mihaela Dinklage

Rating: 4/5 stele

Iniţial, Corinne Hofmann a avut intenţia de a scrie o singură carte despre experienţele ei din Kenya, însă succesul răsunător al volumului Îndrăgostită de un masai a surprins-o la fel ca ecranizarea acestuia. La insistenţele citittorilor săi, autoarea a decis să aştearnă pe hârtie continuarea poveştii ei şi a fiicei sale. În Adio, Africa (Zurück aus Afrika), protagonista noastră se întoarce în Elveţia alături de Napirai, unde se va izbi de tot felul de probleme, de la birocrația de la primărie și de la consulatul german pentru obținerea actelor necesare pentru a trăi liniștite în țară, la schimbarea frecventă a locurilor de muncă, și până la lupta Corinnei cu ea însăși și cu propriul trecut.

Ajunsă acasă, protagonista nu poate să nu facă analogii și comparații între viața din Elveția și cea din Kenya. I se pare că în magazine este prea multă abundență, prețurile sunt exorbitante, iar Napirai primește mult prea multe cadouri de sărbători de la rude și cunoștințe. Corinne constată cu amărăciune că bătrânii masai, fie că este vorba de femei sau de bărbaţi, sunt cu mult mai respectaţi de către tinerii din comunitate decât cei din Elveţia: „Cu cât cineva este mai bătrân (…) cu atât mai importante sunt deciziile sale. Cei tineri nu fac nimic fără binecuvântarea celor bătrâni. Când James venea acasă de la școală în vacanță, atunci când o saluta pe mama își apleca capul și nu se uita în ochii ei” (p. 38). Spre deosebire de bătrânii din Africa, cei din Elveția stau singuri la cafenele fără a li se adresa vreo vorbă.

Cu toate că nu îndrăzneşte să îi spună mamei că s-a întors definitiv din Kenya, Corinne este constrânsă de destin să lase adevărul să iasă la iveală atunci când este sunată din Africa. Deşi are sentimente amestecate față de Lketinga, este dispusă să îi ajute pe el și pe familia lui cu bani pentru vânzarea magazinului din Mombasa şi îi dă voie fostului ei soț să facă ce dorește cu maşina şi conturile bancare din Kenya. Deși îi este dor de Africa, Hofmann preferă să îşi cruţe fiica de viaţa precară din comunitatea din Barsaloi, de mutilarea genitală şi de o căsătorie forţată, la o vârstă fragedă. În locul acestor tradiţii ciudate pentru europeni, mama alege să o crească pe Napirai fără tată. Singura persoană școlită din familia lui Lketinga care o va informa pe Corinne despre evenimentele individuale, familiale sau chiar sociale din Kenya anilor `90, va fi James, fratele mai mic al lui Lketinga. El îi va trimite regulat scrisori și o va susține de departe pe Corinne în toate proiectele sale profesionale sau artistice.

Deși inițial are tendința de a se izola, Corinne va ceda insistențelor mamei sale și va intra într-o asociație pentru mamele care își cresc singure copiii, unde se va împrieteni cu câteva femei care o vor înțelege și o vor susține când îi va fi greu. Cu timpul, prin natura meseriilor ei care o forțează să interacționeze cu oamenii, Corinne cunoaște multe femei care îi vor deveni prietene, iar una dintre ele, Hanni, va fi prima care îi va sugera să scrie o carte despre uimitoarea ei poveste de viață, pentru a fi cunoscută și de alți oameni. Dacă protagonista este sceptică la început, cu timpul, ideea nu îi displace și își așterne pe hârtie aventura africană.

Mie mi-a făcut multă plăcere să citesc fragmentele despre scrierea romanului, deoarece Corinne le descrie cu multă emoție și retrăiește sentimente din trecut, care pe moment îi fac rău, însă gradual, traumele trecutului se vor mai diminua. „Plâng după Kenya mea cea dragă, după un vis distrus, după o mare dragoste şi după toate lucrurile frumoase şi îngrozitoare pe care le-am trăit într-o lume aproape ireală.”(p. 112) După multe refuzuri, romanul Îndrăgostită de un masai este publicat de o editură din München și o va face pe scriitoare să cunoască atât părțile plăcute cât și pe cele neplăcute ale celebrității.

Romanul Adio, Africa este la fel de interesant ca primul volum, este dinamic, pe alocuri are nuanțe umoristice și parcă îți dă senzația că porți o conversație intimă cu însăși autoarea la o cafea, undeva la poalele Alpilor.

Recenzie: Îndrăgostită de un masai de Corinne Hofmann

O poveste de viață și de dragoste în Kenya zilelor noastre

 

Titlu: Îndrăgostită de un masai

Subtitlu: O poveste de viață și de dragoste în Kenya zilelor noastre

Titlu original: Die weiße Massai

thoe: Corinne Hofmann

Gen: Non-ficțiune, Autobiografie

Anul apariției: 1998

Anul apariției acestei ediții: 2005

Editura All

Imprint: ALLFA

Traducător: Mihaela Dinklage

Rating: 4/5 stele

Despre cartea Îndrăgostită de un masai (Die weiße Massai), scrisă de Corinne Hofmann, am auzit numai aprecieri din partea prietenelor mele şi cunoştinţelor de gen feminin. Astfel, mi-am propus să o citesc pentru a-mi satisface curiozitatea. Acest roman este primul dintr-o tetralogie autobiografică, prin care parcurgem pas cu pas evenimentele neobişnuite din viaţa autoarei, de la călătoria ei în Kenya, viaţa pe care o duce acolo, stigmatul ei ca femeie albă într-o ţară cu populaţie negroidă şi decizia dureroasă pe care o ia pentru binele ei şi al copilului.

Iniţial am avut intenţia să citesc doar acest prim volum, însă îmi doresc să aflu ce se întâmplă în continuare cu protagonista, cum se readaptează la lumea civilizată şi ce se va întâmpla atunci când se va reîntâlni cu fostul ei partener peste ani. Această carte este diferită de tot ceea ce am citit până acum, mai exact este vorba de viaţa unei femei elveţiene obişnuită cu traiul din Vestul Europei, care se hotărăşte brusc să se mute în zona tradiţională a Kenyei. Naraţiunea este relatată în detaliu, într-o paletă largă de culori, de la roz, la gri, până la negru. La început, povestea are un văl de romantism ilustrat de dorinţele Corinnei, însă acest sentiment va dispărea complet pe parcurs, lăsând loc realităţii dure reprezentate de rigorile unei societăţi în care bărbatul are întotdeauna dreptate, iar femeia nu are de ales decât să i se supună în totalitate. Corinne se va lovi de multe ziduri şi va fi neînţeleasă deoarece ea se obişnuise să fie o femeie independentă cu iniţiativă.

Pe scurt, Corinne Hofmann, o tânără din Biel (Elveţia) merge într-o vacanţă de două săptămâni în Kenya, împreună cu iubitul ei Marco. Sentimentul puternic de apartenență al protagonistei la această țară africană şi îndrăgostirea ei la prima vedere de un războinic masai, Lketinga, vor declanşa o poveste uimitoare, plină de aventură, dragoste şi de probleme cauzate de ciocnirile dintre două culturi diametral opuse şi incapacitatea fiecăruia de a-l înţelege pe celălalt. Brusc, Corinne face numeroase gesturi imprudente, greu de înţeles de o persoană cu capul pe umeri: îl invită şi dansează cu Lketinga la discotecă, se desparte de Marco, își vinde afacerea și tot ce posedă în Elveția pentru a se muta în Kenya, merge prin oraşe şi sate în căutarea masaiului și acceptă să trăiască într-o colibă, într-o sărăcie lucie, fără apă potabilă sau mâncare diversificată.

Povestea este interesantă şi din punct de vedere antropologic, deoarece autoarea ne relatează în detaliu cum este viața în orașele și satele din Kenya, ne sunt prezentate obiceiurile și credinţele localnicilor și, nu în ultimul rând, transportul în comun deplorabil şi birocraţia de la ambasadă. Din cauza diferențelor dintre culturi, Corinne face numeroase greșeli: îl sărută pe Lketinga pe gură, ceea ce nu este permis în cultura masailor, deoarece gura este „folosită” doar pentru mâncare, protagonista este uimită când află că părul, fața și organele genitale sunt tabu și nu trebuie atinse, iar faptul că bărbații masai mănâncă separat de femei o intrigă și mai mult.

Deși de-a lungul narațiunii apar suficiente semnale de alarmă care ar fi trebuit să o trezească pe Corinne la realitate, ea își dorește prea mult să își unească destinul cu Lketinga, în pofida îndoielilor familiei sale legate de fericirea ei, a englezei stricate pe care o vorbesc amândoi și explicațiile Priscillei, o localnică kenyiană, care o învață pe Corinne anumite lucruri despre mentalitatea și credințele masailor. Chiar și după prima criză de gelozie a lui Lketinga, montat de alți masai împotriva femeii albe sau un efect al consumului excesiv de miraa, care îl ţinea treaz pe Lketinga ore întregi, Corinne acceptă să își continue viața alături de el, însă o vor aștepta și mai multe greutăți, mai ales după naşterea fiicei lor, Napirai. Deşi iniţial am perceput-o pe Corinne ca pe o adolescentă care s-a îndrăgostit pentru prima dată şi care s-a lăsat purtată de val fără a ţine cont de repercusiuni; în final, tot calvarul prin care a trecut a constituit o etapă de maturizare sentimentală şi a făcut-o să se gândească la viitorul fiicei ei.

Înainte de a încheia această recenzie, trebuie să menționez că romanul este foarte ușor de citit și, deși uneori sunt cam multe detalii referitoare la viaţa de zi cu zi, nu am putut lăsa cartea deoparte din cauza curiozității de a descoperi ce se întâmplă mai departe cu această protagonistă care renunță la tot confortul lumii moderne pentru a-și găsi fericirea în Africa. Sper ca această carte să trezească interesul doamnelor şi domnişoarelor, care îşi doresc să citească un altfel de romance.

Recenzie: Confesiunile unui opioman englez de Thomas De Quincey

Titlu: Confesiunile unui opioman englez

Titlu original: Confessions of an English Opium-Eater

Autor: Thomas De Quincey

Gen: Non-ficțiune, Autobiografie

Anul apariției: 1821

Anul apariției acestei ediții: 2012

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Traducător: Cristina Jinga

Rating: 4/5 stele

La început, cartea Confesiunile unui opioman englez (Confessions of an English Opium-Eater), scrisă de Thomas De Quincey și reeditată în anul 2012 de Editura Adevărul Holding în colecția 101 cărți de citit într-o viață, nu m-a atras de prima dată. Însă, când ești un filolog (în devenire), anumite circumstanțe academice te împing să ieși din zona ta de comfort intelectual.

Înainte să vorbesc despre conținutul cărții, trebuie neapărat să vă amintesc faptul că aceste confesiuni au fost scrise pe la începutul secolului al XIX-lea, cartea fiind publicată în anul 1821, perioadă în care narcoticele erau un subiect tabu. Astfel. De Quincey a fost deschizătorul de drumuri pentru un nou gen literar, și anume literatura narcoticelor (literature of addiction). Un alt act de curaj pentru acele vremuri este faptul că autorul englez a scris o lucrare autobiografică legată de opiu.

Pe scurt, la vârsta de 7 ani, De Quincey rămâne orfan de tată, astfel, el ajunge în grija a patru tutori. După ce schimbă numeroase școli prestigioase, protagonistul nostru ajunge la Eton, unde își descoperă pasiunea pentru greaca veche și literatura antică. Totuși, preocupările sale intelectuale nu îi sunt de ajuns. La vârsta de 17 ani, De Quincey încearcă să-și  abandoneze studiile liceale, însă tutorii săi nu acceptă această idee. Astfel, el decide să fugă de la Eton. Adolescentul trece prin mai multe peripeții: călătorește în Țara Galilor, rămâne fără bani, ajunge la Londra, unde aproape moare de foame, însă este salvat de o prostituată de 15 ani (Ann), al cărei gest și amintire îl vor urmări toată viața.

Așa cum reiese și din paragraful de mai sus, hoinărelile din tinerețea lui De Quincey au lăsat semne adânce asupra sănătății sale, cum ar fi durerile severe de stomac, intoleranța la anunite alimente și traumele psihice. În secolul al XIX-lea, opiul nu era văzut ca un drog, ci mai degrabă ca un medicament necesar. La un moment dat chiar autorul însuși recunoaște că lua opiu din considerente medicale, nu pentru propria-i plăcere.

Prima dată când De Quincey folosește opiul este după ce un coleg i-l recomandă ca un analgezic pentru durerea de dinți. Apoi, tânărul începe să consume acest drog regulat, numărându-și de fiecare dată picăturile. Acest detaliu apare de mai multe ori în carte, ca o obsesie a scriitorului englez pentru a-și ține dependența în frâu.

Peste ani, De Quincey este nevoit să consume din ce în ce mai mult opiu, deoarece dozajul nu mai avea același efect. De aici încolo, De Quincey face cunoștință cu partea întunecată a dependenței sau chinurile opiului. Pornind de la acest capitol, până la final, relatările sunt descrise în culori vii, fascinante și chiar suprarealiste pe alocuri. Efectele bizare pe care le simte scriitorul sunt halucinațiile și coșmarurile, care sunt de obicei legate de Orient și de Nordul Africii – mai exact de China, Turcia și Egipt – locuri din care opiul era exportat către Europa. În aceste coșmaruri apare și un malaiezian, pe care protagonistul l-a întâlnit în realitate și a cărui prezență o va asocia de fiecare dată cu excesul de opiu.

Stilul Confesiunilor este erudit, presărat cu termeni grecești, referințe literare, în special la literatura antică, artă, economie, politică, știință ș.a. Chiar dacă titlul sugerează caracterul autobiografic al operei, accentul nu cade pe viața autorului, ci pe dependența de opiu, cu experiențele plăcute și neplăcute provocate de acest drog. Apar și numeroase digresiuni, care l-ar putea enerva uneori pe cititor, dar acestea au rolul lor, precum sunt cauzele și justificările lui De Quincey pentru consumul de opiu. Înainte de a-și începe istorisirea, scriitorul se tot scuză pentru cutezanța de a aborda acest subiect delicat.

În concluzie, Confesiunile unui opioman englez este o carte cu totul diferită de ceea ce m-am obișnuit să citesc. Nu este o carte pe care o poate citi toată lumea, nu pentru conținutul ei – cititorului modern nu i se va părea la fel de șocantă și nocivă ca intelectualilor secolului al XIX-lea – ci pentru stilul ușor elitist. Dar, dacă doriți să aflați mai multe despre această carte, vă invit să o citiți.

Recenzie: Amor Intellectualis de Ion Vianu

Romanul unei educaţii

 

Titlu: Amor Intellectualis

Subtitlu: Romanul unei educaţii

Autor: Ion Vianu

Gen: Non-ficțiune, Literatură română contemporană, Memorialistică, Autobiografie

Anul apariției: 2010

Editura Polirom

Colecția: Fiction LTD

Rating: 3/5 stele

Romanul lui Ion Vianu, Amor intellectualis (Romanul unei educaţii), apărut la Editura Polirom în 2010 și reeditat în 2011, este o carte cu caracter autobiografic şi poate fi considerată un bildungsroman, fiind evocat destinul protagonistului din perioada copilăriei până la maturitate. Copilăria autorului a fost marcată de prezenţa unor prieteni şi a unor discipoli ai tatălui său, criticul Tudor Vianu, cum ar fi Edgar Papu, care obişnuia să aprindă lumânarea din vârful bradului de Crăciun, Dan Barbilian (Ion Barbu), Matei Călinescu, Camil Petrescu și alții.

Prezenţa lui Tudor Vianu este marcată prin iniţiala T, iar autorul îşi reaminteşte discuţiile despre literatură, filosofie, muzică, în special a lui Enescu, discuții purtate atât în casa din Bucureşti cât şi în cea de la Zamora.

În perioada adolescenţei apar primele căutări intelectuale, evocă primele întâmplări legate de petreceri, de excursii, de audiţii muzicale şi primele experienţe erotice. Instaurarea regimului comunist, care a adus cu sine răsturnarea valorilor în societatea românească, îl determină pe Ion Vianu să renunţe la facultatea de filologie deoarece şi-a dat seama că nu poate împărtăşi ideile proletare. El optează pentru meseria de medic, considerând că aceasta este o profesie ce-i va oferi şansa de a trăi demn, chiar și într-un regim dictatorial.

Cartea este alcătuită din patru capitole ample, stilul este rafinat, textul abundă în expresii latinești și germane și sunt redate poezii în alte limbi. Sunt amintiţi mari filosofi ai lumii, precum Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. În capitolul trei apar numeroşi termeni medicali şi se face referire la mari nume din medicina mondială.

În concluzie, Amor intellectualis nu este o carte pe care aș recomanda-o oricui. De ce? Din cauza informațiilor și a cunoștințelor literare, filosofice și medicale dense. Dacă nu aveți o anumită vârstă – de preferat peste 20 de ani – și un bagaj intelectual destul de vast,  nu garantez că veți înțelege sau veți rezista până la ultima pagină. Dacă ne-am uita doar la numărul de pagini – mai mult de 400 – am considera-o o provocare pentru timpul nostru limitat. Dar, dacă privim mai departe, realizăm că timpul va fi investit cu folos.