Recenzie: Don Quijote de La Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra

Titlu: Don Quijote de La Mancha

Autor:  Miguel de Cervantes Saavedra

Traducători: Ion Frunzetti, Edgar Papu

Gen: Aventură, Realism, Satiră

Anii apariției: Vol I în 1605 și Vol 2 în 1615

Anul apariției acestei ediții: 2011

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 5/5 stele

                                                                        
Multă lume a auzit și a folosit măcar o dată expresia livrescă „a se bate/lupta cu morile de vânt”, al cărei sens este „a întreprinde acțiuni inutile, ridicole” sau „a se lupta cu dușmani ireali”. Totuși mi se pare injust să ne amintim de Don Quijote doar prin intermediul acestei expresii, adesea golită de conținut. Din această cauză și datorită faptului că am prins drag de Cavalerul Tristei Figuri, m-am gândit să vă vorbesc despre binecunoscutul roman al lui Cervantes.

Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de La Mancha) publicat în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha (El ingenioso caballero Don Quijote de La Mancha) în 1615 și reprezintă o satiră la adresa romanelor cavalerești, populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de secol XVII, și la adresa societății spaniole a acelor vremuri. Romanul este considerat o capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ 50 de limbi.

La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra epocii în care a trăit și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol XVI, romanele cavalerești erau încă foarte populare, mai ales în rândul claselor sociale inferioare, care se delectau cu aventurile pline de elemente miraculoase ale bravilor cavaleri și cu dragostea domnițelor virtuoase. Așa cum se întâmplă și în literatura de azi, temele și eroii acelor cărți medievale și-au pierdut treptat valoarea literară devenind doar o literatură puerilă, plină de înflorituri și de melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu astfel de cărți, în loc să își vadă de treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui îi displăceau aceste istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori considerau că acele cărți conțineau numai minciuni și erau nocive pentru oameni, astfel îndepărtându-i de morala creștină.

Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția sa, Doña Catalina, o iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să scrie un roman în care ia în derâdere și ridiculizează cavalerismul și curtoazia. În Don Quijote de La Mancha, intenția autorului era „de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de insanități din cărțile cavalerești.” (p 13)

Cervantes, mai spune George Călinescu, vrea o literatură întemeiată pe verosimil, încărcată de observație morală și socială, cu eroi pozitivi și critică a celor negativi, fiindcă numai o astfel de literatură poate fi educativă și exemplară: „ejemplo de las costumbres”. „Creatorul lui Don Quijote este așadar unul din părinții realismului și ca atare foarte aproape de noi. Spre a face dorit verosimilul și a dezgusta de fabulos a inventat un nebun făcând tot soiul de isprăvi rizibile”. (p.13)

Acum să părăsim domeniul criticii literare, pentru a ne îndrepta atenția asupra firului narativ. Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de la țară, din regiunea La Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să trăiască într-o lume imaginară, construită pe baza lecturilor sale, o lume  plină de regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Astfel, el se crede cavaler rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în căutare aventurii, a pericolelor și, nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă numele în Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează mârțoaga Rocinante și împreună cu ea pornește la drum, având asupra sa arme de carton. La fel ca în cărțile citite de el, Don Quijote se hotărăște să dedice viitoarele sale victorii, unei domnițe – Dulcinea del Toboso – care are ca sursă de inspirație o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele ei adevărat, Aldonza Lorenzo. În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar Quijano o văzuse doar de câteva ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran credul și fără carte, pe numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în aventurile sale. În schimbul serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă, unde Sancho va fi guvernator. Împins de sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu bucurie propunerea.

În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați, preoți, condamnați și nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl privesc, fapt ce duce adesea la umilințe și bătăi, pe care atât el cât și Sancho le îndură. Din multitudinea de aventuri, voi aminti doar câteva mai cunoscute și mai reprezentative, cu scopul de a ilustra nebunia protagonistului.

În prima aventură, Don Quijote se oprește la un han, unde le confundă pe prostituate cu domnițele virtuoase din cărți, iar pe hangiu cu un castelan; astfel îi cere hangiului să îl învestească în calitate de cavaler, iar acesta din urmă, dându-și seama că drumețul său nu este în toate mințile, îi face pe plac, simulând o ceremonie în grajdul său.

Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don Quijote le confundă cu niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe stăpânul său că se înșală, Don Quijote nu îl ascultă, ci se îndreaptă în galop spre prima moară care îi iese în cale. Din păcate, vântul puternic sfărâmă lancea bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu cal.

Mai târziu, Don Quijote și Sancho văd doi nori imenși de praf, iar cavalerului rătăcitor i se pare că vede două armate în luptă (armata împăratului maur Alifanfaron și armata regelui Pentapolin). Îi enumeră lui Sancho toți regii și cavalerii despre care a citit în cărți, iar apoi decide să intre și el în bătălie, pentru a lupta împotriva maurului. Sancho nu înțelege despre ce vorbește stăpânul său, deoarece scutierul nu vede nicio armată, ci doar două turme de oi. Nici de data asta Don Quijote nu îl ascultă pe Sancho, astfel el este atacat cu pietre de către ciobanii turmelor. De fiecare dată când Sancho încearcă să îl aducă la realitate pe Don Quijote, acesta neagă, replicând că tot ceea ce vede scutierul nu este adevărat ci opera vreunui vrăjitor, care dorește să îl păcălească pe cavaler.

Inițial, Cervantes a scris doar un volum despre faimosul cavaler, numai că, după câțiva ani de la apariția Iscusitului hidalgo Don Quijote de La Mancha, un alt autor a publicat o continuare a aventurilor lui Don Quijote. Acest fapt l-a determinat pe Cervantes să scrie al doilea volum al cărții, care tratează teme mai serioase precum tema identității, a iluzionării și a ficționalizării. Astfel, în Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha continuă aventurile celor doi eroi, care deveniseră cunoscuți prin intermediul unei cărți (volumul analizat mai sus). Don Quijote este recunoscut oriunde merge, dar de cele mai multe ori ajunge batjocura tuturor, inclusiv a lui Sancho. Spre exemplu, Don Quijote îi cere lui Sancho să îl ducă la casa Dulcineei, iar scutierul, neștiind ce să facă, găsește trei țărăncuțe urâte și încearcă să îl convingă pe cavaler că aceste femei sunt Dulcinea și domnițele ei. Don Quijote nu crede inițial, dar, la insistențele scutierului, cavalerul îngenunchează în fața uneia dintre ele. Crezând că cei doi bărbați râd de ele, țărăncile pleacă.

Într-o altă aventură, Don Quijote și Sancho Panza sunt invitați de către un duce și o ducesă la castel, eveniment care îl face pe Don Quijote să se creadă un cavaler adevărat, pentru că gazdele sale îl tratează ca pe cavalerii de odinioară. Ducele și ducesa știu că Don Quijote este nebun și că Sancho este ușor de păcălit; astfel ei născocesc câteva situații absurde, pentru a râde de cei doi musafiri. De exemplu, ducele știe din primul volum că Sancho își dorește să guverneze o insulă, așa că îl informează pe scutier că îl va face guvernator peste Barataria, o insulă, care, de fapt, este un sat din domeniu ducal. Sancho pare a fi un guvernator destul de cumpătat, dar când i se înscenează un război proaspătului guvernator i se face frică și preferă să renunțe la insulă.

În cadrul altei farse, Don Quijote și Sancho trebuie să încalece un cal zburător de lemn, pentru a-l înfrunta pe vrăjitorul Malambruno. Cei doi se urcă pe cal sunt legați la ochi și chiar cred că zboară prin văzduh, din ce în ce mai aproape de soare, în timp ce ducele, ducesa și ceilalți curteni se amuză de naivitatea lor. Pentru a încheia aventura celor doi eroi, curtenii dau foc cozii calului, care explodează și îi trântește la pământ pe Don Quijote și pe Sancho. După ce își revin, cei doi observă o lance înfiptă în pământ, pe pergamentul căreia scrie că Don Quijote și-a dus la bun sfârșit misiunea.

George Călinescu afirmă că, prin Don Quijote, „Cervantes creează un nou tip de personaj — înțeleptul nebun sau nebunul înțelept, care dorește și încearcă să schimbe lumea într-una mai nobilă. Cervantes a încercat să promoveze o serie de idei neacceptate în epocă, precum moralitatea, libertatea sau dreptatea, pe care le-a pus cu prudență în gura unui nebun iresponsabil” (p.16). Don Quijote vede cavalerul ca pe o persoană pusă în slujba umanității, un justițiar, care luptă pentru libertate. În esență, protagonistul aleargă după himere, pentru că detestă și nu este în stare să vadă realitatea. Pe de altă parte, Sancho Panza este un om simplu, fără știință de carte, dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru că îi este loial. Inițial, Sancho încearcă să-i deschidă ochii lui Don Quijote, dar pe parcurs începe și el să creadă în fantasmele stăpânului său.

Chiar dacă sunt foarte diferiți – Don Quijote fiind visător prin excelență, iar Sancho Panza vocea realității – cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se înțeleagă reciproc, pentru că însușirile unuia compensează lipsurile celuilalt. De exemplu, dacă Don Quijote folosește înțelepciunea livrescă – are un discurs solemn, amplu, plin de fraze înflorite – Sancho folosește înțelepciunea populară pentru a-și spune punctul de vedere.

Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și cea mai puțin valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire narative secundare sau digresiuni și poate fi citit în trei chei – comică, tragică și absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei interpretări.

Voi încheia aici, nu înainte de a spune că, prin Don Quijote, Cervantes ne sugerează să nu citim cărți lipsite de valoare literară și ne învață să fim cititori raționali și responsabili. În cazul contrar, există riscul de a ne quijotiza.

Recenzie: Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare

Titlu: Îmblânzirea scorpiei

Titlu original: The Taming of the Shrew

Autor: William Shakespeare

Traducătorul acestei piese de teatru: Dan Amedeu Lăzărescu

Anul apariției acestei ediții: 2010

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 4.5/5 stele

 

Îmblânzirea scorpiei (The Taming of the Shrew) este una dintre primele comedii scrise de William Shakespeare undeva în jurul anului 1593 și se încadrează în caracteristicile Commediei dell’arte prin tipologiile de personaje, întorsăturile de situație, peripețiile, tipurile de comic, efectele comice, farsele și glumele înțelese de spectatorii epocii în care a fost scrisă piesa. Comedia se deschide cu un prolog alcătuit din două scene care fac trecerea la piesa propriu-zisă, fapt care demonstrează motivul teatrului în teatru prezent și în alte creații dramatice ale autorului englez. Din păcate, pe parcursul piese se pare că Shakespeare l-a pierdut pe drum pe Christopher Sly, pentru că acest personaj apare foarte puțin în piesă. Deși la prima vedere, cititorul poate crede că prologul nu are nicio legătură cu piesa propriu-zisă, regăsim și în prolog  elemente ale commediei dell’arte cum ar fi schimbul de identități, travestiul și farsa.

Pe scurt, acțiunea din Îmblânzirea scorpiei are loc la Padova, care, în timpul vieții lui Shakespeare, avea renumele de cel mai important centru universitar, unde se predau învățăturile lui Aristotel. Lucentio, un tânăr bogat din Pisa, însoțit de servitorul său Tranio, vine pentru a-și desăvârși educația la Padova. Ei aud fără voia lor o discuție despre întâietatea în căsătorie, purtată de Baptisa Minola, un negustor bogat, și alți doi negustori avuți Gremio și Hortensio, ambii îndrăgostiți de Bianca, fiica cea mică a lui Baptista, însă bătrânul dorește să o mărite mai întâi pe Katherina, fiica sa cea mare, al cărei caracter și mod de a se comporta lasă de dorit.  De aici încolo încep să se țeasă intrigi și farse care vor fi demascate abia spre final. Pe de o parte,  Lucentio se îndrăgostește de Bianca și pune la cale o farsă  împreună cu Tranio, pentru a intra în casa lui Baptista, în calitate de profesor de muzică și de poezie. Stăpânul și servitorul își schimbă hainele între ei, astfel Lucentio își ia numele de Cambio, iar Tranio devine Lucentio. Pe de alră parte, Petruchio, un nobil veronez prieten cu Hortensio, este în căutarea unei mirese bogate. Deși Petruchio este avertizat de firea dificilă și cicălitoare a lui Kate, acesta nu este impresionat de defectele fetei, el fiind ferm convins că este un îmblânzitor de scorpii. Și aici avem parte de o deghizare pentru a înlesni accesul lui Petruchio, care dorește să o pețească pe Katherina și de a se căsători cât mai repede cu ea..

Nu are sens să vă povestesc piesa de teatru, însă, spre deosebire de tragediile lui Shakespeare care nu prea mi-au plăcut, țin minte că citeam această comedie și râdeam de una singură. Este atât de savuroasă, întâmplările sunt atât de haioase sau de-a dreptul absurde, încât n-ai cum să nu apreciezi o astfel de operă literară. Se încâlcesc farsele și identitățile într-un mare fel, Kate și Petruchio sunt la fel de impulsivi și de ciuați, încât îmi vine să cred că se potrivesc de minune, deși este vorba de o căsătorie aranjată. De la întâlnirea incendiară dintre Kate și Petruchio, la nunta pripită, la.tratamentul pe care Petruchio i-l aplică fetei, până la sfârșit când nu îmi este clar dacă Kate s-a schimbat vu adevărat sau dacă se preface, comedia te prinde și de multe ori râzi cu lacrimi la ciudățeniile pe care le face Petruchio (un bădăran fără pereche) sau la replicile personajelor. Sincer, cred că fără Petruchio, Kate, Grimio și chiar Tranio, această comedie nu ar mai fi fost la fel de savuroasă, pentru că ei sunt sarea și piperul intrigii. Singurele două lucruri care nu mi-au plăcut au fost prologul, care, mie mi s-a cam inutil și incomplet, iar în al doilea rând tenta misogină a pieei, însă trebuie să înțekegem realitatea și mentalitatea eopcii în care a trăit Shakespeare.

Voi ați citit Îmblânzirea scorpiei? Cum vi s-a părut?

 

Versiunea extinsă a acestui articol se găsește pe eLitere, însă fiți atenți la spoiler-uri!

Recenzie: Mândrie și prejudecată de Jane Austen

Titlu : Mândrie și prejudecată

Titlu original: Pride and Prejudice

Autor: Jane Austen

Traducător: Corina Ungureanu

Gen: Romance, Satiră

Anul apariției: 1813

Anul apariției acestei ediții:2009

Editura Adevărul Holding

Colecția: 100 de cărți pe care trebuie să le ai în bibliotecă

Rating: 5/5 stele

 

„Orgoliul și mândria sunt lucruri diferite, deși adesea cuvintele sunt folosite ca sinonime. (…) Mândria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înșine, orgoliul – de ceea ce ne-ar plăcea să gândească alții despre noi. ” (p. 25)

Printre cărțile care mi-au plăcut la nebunie, atât la prima, cât și la a doua lectură, este, fără îndoială, Mândrie și prejudecată (Pride and Prejudice) de Jane Austen, care a încântat generații întregi de cititoare. Printre temele principale ale acestui roman se regăsește tema căsătoriei din iubire, pentru care milita însăși autoarea. Ea știa că fetele din Perioada Regenței (1811-1820) nu aveau drepturi și statut social, iar tații sau unchii lor le aranjau căsătorii cu bărbați bogați și influenți, pentru a scăpa de povara lor și pentru ca prestigiul familiei să crească.

O altă temă la fel de importantă, sugerată și în titlul cărții, este tema aparențelor înșelătoare născute atât din ignoranța, cât și din vanitatea rănită a Elizabetei la auzul primelor impresii ale domnului Darcy referitoare la frumusețea ei. Acest sentiment de repulsie va crește treptat în intensitate pe parcursul narațiunii, Elizabeth îl urăște pe Fitzwilliam Darcy pentru atitudinea sa glacială, disprețuitoare, dezgustul său față de baluri și de dans și implicarea sa necuviincioasă în viețile celorlalți.

Fină observatoare a epocii sale, Jane Austen reflectă în Mândrie și prejudecată inechitatea socială, diferențele dintre clasa de mijloc (familia Bennet) și cea a bogaților (domnul Darcy, domnul Bingley și familia/anturajul lor), mentalitățile lor, problemele economice ale familiilor modeste și, ceea ce face deliciul lecturii, problemele sentimentale ale fetelor familiei Bennet, alimentate și augmentate de obsesia mamei lor, care dorea să le mărite cât mai repede.

Dintre toate cele cinci domnișoare Bennet,  cele mai importante sunt Jane și Elizabeth. Prietenia lor este foarte puternică, bazată pe afecțiune, sinceritate și confidențe, în ciuda personalităților lor diametral opuse: Jane este cea mai frumoasă dintre surori, timidă, introvertită și bună la suflet; Elizabeth este isteață, orgolioasă, ironică și întoarce problemele pe toate părțile. Confidențele lor, fie făcute față în față, fie prin intermediul corespondenței, sunt frecvente pe parcursul narațiunii. Astfel, nicio dezamăgire din dragoste sau din cauza orgoliului nu rămâne neîmpărtășită.

Dacă Jane nu dorește să vorbească pe nimeni de rău și vede întotdeauna partea plină a paharului, chiar și atunci când suferă din dragoste, Elizabeth este o fire mai vulcanică, se indignează și se simte dezgustată de tupeul domnului Darcy de a o cere în căsătorie – el fiind omul care a distrus viitorul lui Jane, influențându-și negativ prietenul, pe domnul Bingley. Însă, prin intermediul unei scrisori, Elizabeth va afla adevărul despre plecarea domnului Bingley de la Netherfield Park, despre caracterul domnului Wickham, iar imaginea sumbră pe care i-a zugrăvit-o domnului Darcy va începe să își mai piardă din umbre.

Deși nu toată lumea apreciază acest roman, inclusiv scriitori celebri aparținând secolelor XIX și XX, eu consider că Mândrie și prejudecată seduce prin aerul rustic englezesc, eleganța stilului autoarei, ironie, umor, dar și prin prezentarea într-o manieră satirică a unor aspecte ale societății engleze din Perioada Regenței ca prejudecățile unei clase sociale față de alta, ipocrizia, vânătoarea după avere sau importanța căsătoriei în general.

Sunt multe de spus despre Mândrie și prejudecată, însă mă voi opri deocamdată aici. Dacă nu ați citit cartea, dar v-ar plăcea să faceți cunoștință cu familia Bennet, domnul Bingley, domnul Darcy și restul personajelor, vă invit la lectură.

Recenzie: Confesiunile unui opioman englez de Thomas De Quincey

Titlu: Confesiunile unui opioman englez

Titlu original: Confessions of an English Opium-Eater

Autor: Thomas De Quincey

Gen: Non-ficțiune, Autobiografie

Anul apariției: 1821

Anul apariției acestei ediții: 2012

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Traducător: Cristina Jinga

Rating: 4/5 stele

La început, cartea Confesiunile unui opioman englez (Confessions of an English Opium-Eater), scrisă de Thomas De Quincey și reeditată în anul 2012 de Editura Adevărul Holding în colecția 101 cărți de citit într-o viață, nu m-a atras de prima dată. Însă, când ești un filolog (în devenire), anumite circumstanțe academice te împing să ieși din zona ta de comfort intelectual.

Înainte să vorbesc despre conținutul cărții, trebuie neapărat să vă amintesc faptul că aceste confesiuni au fost scrise pe la începutul secolului al XIX-lea, cartea fiind publicată în anul 1821, perioadă în care narcoticele erau un subiect tabu. Astfel. De Quincey a fost deschizătorul de drumuri pentru un nou gen literar, și anume literatura narcoticelor (literature of addiction). Un alt act de curaj pentru acele vremuri este faptul că autorul englez a scris o lucrare autobiografică legată de opiu.

Pe scurt, la vârsta de 7 ani, De Quincey rămâne orfan de tată, astfel, el ajunge în grija a patru tutori. După ce schimbă numeroase școli prestigioase, protagonistul nostru ajunge la Eton, unde își descoperă pasiunea pentru greaca veche și literatura antică. Totuși, preocupările sale intelectuale nu îi sunt de ajuns. La vârsta de 17 ani, De Quincey încearcă să-și  abandoneze studiile liceale, însă tutorii săi nu acceptă această idee. Astfel, el decide să fugă de la Eton. Adolescentul trece prin mai multe peripeții: călătorește în Țara Galilor, rămâne fără bani, ajunge la Londra, unde aproape moare de foame, însă este salvat de o prostituată de 15 ani (Ann), al cărei gest și amintire îl vor urmări toată viața.

Așa cum reiese și din paragraful de mai sus, hoinărelile din tinerețea lui De Quincey au lăsat semne adânce asupra sănătății sale, cum ar fi durerile severe de stomac, intoleranța la anunite alimente și traumele psihice. În secolul al XIX-lea, opiul nu era văzut ca un drog, ci mai degrabă ca un medicament necesar. La un moment dat chiar autorul însuși recunoaște că lua opiu din considerente medicale, nu pentru propria-i plăcere.

Prima dată când De Quincey folosește opiul este după ce un coleg i-l recomandă ca un analgezic pentru durerea de dinți. Apoi, tânărul începe să consume acest drog regulat, numărându-și de fiecare dată picăturile. Acest detaliu apare de mai multe ori în carte, ca o obsesie a scriitorului englez pentru a-și ține dependența în frâu.

Peste ani, De Quincey este nevoit să consume din ce în ce mai mult opiu, deoarece dozajul nu mai avea același efect. De aici încolo, De Quincey face cunoștință cu partea întunecată a dependenței sau chinurile opiului. Pornind de la acest capitol, până la final, relatările sunt descrise în culori vii, fascinante și chiar suprarealiste pe alocuri. Efectele bizare pe care le simte scriitorul sunt halucinațiile și coșmarurile, care sunt de obicei legate de Orient și de Nordul Africii – mai exact de China, Turcia și Egipt – locuri din care opiul era exportat către Europa. În aceste coșmaruri apare și un malaiezian, pe care protagonistul l-a întâlnit în realitate și a cărui prezență o va asocia de fiecare dată cu excesul de opiu.

Stilul Confesiunilor este erudit, presărat cu termeni grecești, referințe literare, în special la literatura antică, artă, economie, politică, știință ș.a. Chiar dacă titlul sugerează caracterul autobiografic al operei, accentul nu cade pe viața autorului, ci pe dependența de opiu, cu experiențele plăcute și neplăcute provocate de acest drog. Apar și numeroase digresiuni, care l-ar putea enerva uneori pe cititor, dar acestea au rolul lor, precum sunt cauzele și justificările lui De Quincey pentru consumul de opiu. Înainte de a-și începe istorisirea, scriitorul se tot scuză pentru cutezanța de a aborda acest subiect delicat.

În concluzie, Confesiunile unui opioman englez este o carte cu totul diferită de ceea ce m-am obișnuit să citesc. Nu este o carte pe care o poate citi toată lumea, nu pentru conținutul ei – cititorului modern nu i se va părea la fel de șocantă și nocivă ca intelectualilor secolului al XIX-lea – ci pentru stilul ușor elitist. Dar, dacă doriți să aflați mai multe despre această carte, vă invit să o citiți.