Recenzie: Prostia de André Glucksmann

Titlu: Prostia

Titlu original: La Bêtise

Autor: André Glucksmann

Gen: Non-ficțiune, Filosofie, Politologie, Istorie, Literatură

Anul aoariției: 1985

Anul apariției aestei ediții: 1992

 Editura Humanitas

Colecție: Societatea civilă

Traducători: Delia Vasiliu, Eugen Vasiliu

Rating: 4/5 stele

În acest articol voi prezenta observațiile ironice ale autorului despre relația dintre prostie și totalitarism. Deși multe situații și idei extrase din carte vă vor părea foarte cunoscute, încercați să le citiți într-o cheie umoristică, pentru a ignora gustul amar al realității trecute și prezente.

Prostia (La Bêtise) este un tratat politico-filosofic scris de filosoful francez André Glucksmann, prin intermediul căruia se realizează o incursiune în istoria literaturii, filosofiei, psihologiei și politologiei și ne pune în gardă că prostia a alimentat stabilitatea regimurilor totalitare și spectrul Războaielor Mondiale. Cartea poate fi considerată o variantă de răspuns la ororile produse în secolul al XX-lea și la întrebarea „Cum de a fost posibil?”. Foarte simplu, prostia este un fenomen universal, care i-a contaminat chiar și pe marii intelectuali ai vremii, iar Glucksmann spune că: „Prostia suntem noi” pentru că fiecare dintre noi ne cunoaștem limitele, trebuie să ne dăm seama cât de ignoranți suntem și trebuie să ajungem să regăsim, „imbecilul din noi înșine”.

Filosoful francez consideră că „omul este singurul animal capabil să devină prost” atâta vreme cât prostia ideologizată s-a extins ca o adevărată molimă. Dacă de nazism lumea s-a vindecat după șocul imaginilor din lagărele morții – cel puțin așa credea Glucksmann atunci – comunismul mai există deoarece are mulți intelectuali de partea sa. În încercarea de a pune cele două ideologii alături (nazismul și comunismul), lumea este încă reticentă în tratarea crimelor comunismului la fel ca și crimele nazismului,  iar autorul ajunge la concluzia că marxismul este cu mult mai nociv decât nazismul, deoarece prostia, în loc să se devoreze sau să se anihileze în fața destinului, iese cu mult mai întărită. Ea nu este în criză de argumente, dovada fiind febra neocomunistă care i-a cuprins pe mulți intelectuali ai momentului.

Însă totalitarismul nu ar fi avut un succes atât de mare fără prostia maselor pe care se bazează acest regim politic, sprijin fără de care el ar fi murit de la sine. Un alt factor important și de neînlocuit care stă la baza regimurilor totalitare și a post-totalitarismului existent astăzi în Europa sub masca „democrațiilor originale”este minciuna. „Minciuna post-totalitară instalează prostia: fiecare trebuie să-și inhibe și să-și îndemne vecinul să nu-și exercite facultățile intelectuale.”; iar Glucksmann consideră că teroarea îngrozește, iar minciuna prostește, ambele reprezentând modalități de a-l priva pe om în a-și folosi creierul. „În era post-totalitară, fiecare tolerează prostia celui de lângă el, cu condiția ca acesta să nu-i uzurpe propria prostie”.

Așadar, statul post-totalitar se întărește prin exploatarea prostiei individuale. Însă la atacul adus inteligenței de către Putere aderă și o parte a intelectualității, care ajunge să își trădeze propriile principii, intrând într-un soi de concubinaj cu Puterea, astfel încât granița dintre prostie și ticăloșie devine foarte fragilă. Inegalitatea socială stă la baza dezechilibrului mental, la fel ca mizeria celor săraci, care reprezintă punctul de plecare al manipulării, aflată în slujba prostiei ideologice. Este suficient să apară un așa-zis salvator pentru a fi urmat de toți, în spirit de turmă și asta deoarece „cretinul se caracterizează prin aceea că niciodată nu se lasă descumpănit. El se arată gata să-și formeze o părere despre ceea ce nu știe și decide fără drept de apel în legătură cu lucruri ale căror înțeles îi scapă”. Acest fapt se observă foarte bine în campaniile electorale, iar filosoful nu își explică acest fenomen lipsit de rațiune –  cum este posibil că mase întregi de oameni pot avea certitudinea că viața le poate fi schimbată din temelii de un singur om?

Autorul spune că prostia este universală (nu este nici de dreapta, nici de stânga), și dacă nu este tolerată, devine devoratoare. În general, prostia are multe chipuri, este de neclintit, nimic nu o zdrobește, dar o supără foarte tare critica. De ce? Pentru că prostul are o structură tâmpă, în mintea lui îngustă totul este posibil, nu își pune niciodată întrebări și își etalează autosuficiența ca pe un adevăr absolut. Pentru a ilustra această idee, Glucksmann ia ca puncte de referință câteva personaje din literatura universală. Astfel, Emma Bovary este tipul prostului snob, care citește multe cărți și începe să trăiască viața eroinelor livrești. Bouvard și Pécuchet reprezintă tipul de proști care își trăiesc viața după dicționare și le prezintă celorlalți ca adevăruri absolute, judecă pe toată lumea, dar ei să nu fie judecați.

Iubirea prostului este una platonică, el se iubește doar pe sine însuși, nu-și poate explica iubirea în afara lui și îi place să fie adulat. Proștii sunt siguri pe ei și ajung câteodată chiar în poziția de a conduce lumea, iar autorul se întreabă dacă ar trebui sau nu să fugim de ei. Dacă Dostoievski definește idioțenia ca pe „nesfârșitul talmeș-balmeș al prostiilor noastre episodice”, în comediile sale, Molière folosește mai frecvent cuvântul prost decât idiot… „prostia devine obiectul comediei, prilejul de a râde, de a vedea caractere deosebite și incredibila farsă a situațiilor monstruoase”.

Factorul catalizator pentru supraviețuirea prostiei ar fi intelectualul, care își arogă și dreptul de salvator al umanității, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Marx sau al lui Lenin, acești falși Mesia care s-au considerat organizatori, propovăduitori, denunțători ai apocalipsei și au chemat la lupta proletară. Din cauza lor, democrația din unele țări a fost omorâtă, iar omenirea a ajuns acolo unde a ajuns. Filosoful consideră că unii intelectuali și-au schimbat menirea și s-au pus în slujba unui conducător, fără să accepte că există și adevăruri de mijloc și s-au implicat în a susține o lume utopică, precum Lenin, care a avut ideea fixă de a schimba lumea după tiparele minții lui, creând un univers al Prostiei, în care Binele, Frumosul și Adevărul ar fi trebuit să își dea mâna.

În concluzie, autorul spune că Prostia sălășluiește în fiecare dintre noi și din această cauză au fost alimentate regimurile totalitare și au avut loc cele două Războaie Mondiale, care au afectat negativ secolul XX. Tratatul lui André Glucksmann este vast și plin de informații istorice și literare, care sunt sigură că îi va tenta pe cititorii pasionați atât de istorie, cât și de literatură.

Recenzie: Zorro de Isabel Allende

Începe legenda

 

Titlu: Zorro

Subtitlu: Începe legenda

Titlu original: El Zorro

Subtitlu original:Comienza la leyenda

Autor: Isabel Allende

Gen: Aventură, Ficțiune istorică, Realism magic

Anul apariției: 2005

Anul apariției acestei ediții: 2006

Editura Humanitas

Colecția: Seria de autor Isabel Allende

Traducător: Cornelia Rădulescu

Rating: 2/5 stele

Eroismul este o ocupație prost plătită, care adesea duce la un sfârșit prematur, de aceea atrage atâția fanatici și persoane cu o fascinație maladivă pentru moarte. Există foarte puțini eroi cu inimă romantică și sânge iute. S-o spunem de-a dreptul: ca Zorro nu e nimeni.

Sunt numeroși autori cunoscuți pe care vreau neapărat să-i citesc, însă contează foarte mult prima carte aleasă, fiindcă impresia pe care ți-o lasă poate avea un rol decisiv asupra lecturilor tale următoare. Mai exact, dacă primul roman nu ți-a plăcut, este posibil să nu mai fii tentat să citești altceva scris de același autor. Astfel, pentru că încă nu mă încumet să citesc faimosul roman Casa spiritelor, am preferat să aleg o altă carte a Isabelei Allende, și anume Zorro: Începe legenda (El Zorro: Comienza la leyenda), un roman de ficțiune istorică publicat la noi în 2006 la Editura Humanitas și tradus în limba română de Cornelia Rădulescu.

Deși nu se știe cu exactitate cine a fost adevăratul bandit care l-a inspirat pe Johnston McCulley să-i dea viață celebrului personaj în anul 1919, ceea ce contează este popularitatea acestui Robin Hood al Lumii Noi, care a apărut în mai multe filme, cărți și cultura pop. Romanul scriitoarei chiliene, Isabel Allende, este un fel de prequel sau o biografie fictivă a legendarului personaj dinaintea povestirilor lui McCulley și încearcă să pună personajul într-o nouă lumină… sau cel puțin asta presupun că a fost intenția autoarei. Aici, Diego de la Vega nu este un nobil spaniol pur ca în versiunea bine-cunoscută, ci un metis, rodul iubirii Căpitanului Alejandro de la Vega cu războinica indiană Toypurnia.

De la maică-sa moștenise culoarea ochilor și firea rebelă, iar de la taică-său, membrele lungi, trăsăturile cizelate, eleganța naturală și setea de cunoaștere. Iar de la amândoi, o îndrăzneală impulsivă, vecină cu nebunia; nu se știe însă de unde moștenise grația jucăușă (…)” (p. 72)

Ținând cont că este vorba de o biografie, mă așteptam să aflu informații despre primii ani de viață ai lui Diego, despre părinții săi, despre prietenul său Bernardo, care i-a fost ca un frate și tovarăș de joacă, etc. Era firesc să apară și elemente de ordin istoric și politic despre Spania colonialistă, indienii persecutați și umiliți, mentalitățile vremii, Inchiziție și legende ale populației native. Din păcate, am avut niște surprize neplăcute, care m-au făcut să detest această carte și m-au determinat să nu o pot termina.

Deși ideea de a citi o biografie, fie și fictivă, a lui Zorro părea seducătoare la început, stilul predominant descriptiv și distant a omorât încetul cu încetul tot entuziasmul și elanul meu de cititor curios. Am simțit un exces de zel în a descrie și a explica fiecare colțișor sau fapt istoric, de parcă cititorul a trăit până acum sub o piatră și nu a auzit în viața lui de colonialism sau de Inchiziție. Pe lângă acest info-dumping, narațiunea a fost foarte distantă, povestită și nu „arătată”, iar prin aceasta îmi părea că observ personajele de sus, ca dintr-un elicopter, fără a le distinge foarte bine. Deși Diego de la Vega ar fi trebuit să fie personajul principal al romanului, naratorul nu a focalizat camera pe el așa cum ar fi trebuit, pentru că era ocupat să sară și să zăbovească prea mult în „curțile” altor personaje.

Îmi pare foarte rău pentru această carte, pentru că, așa cum am scris și în introducere, este primul roman al Isabelei Allende pe care l-am citit, însă nu a fost o experiență livrescă prea plăcută. Traducerea în limba română a fost foarte bună, informațiile istorice aveau rolul lor, dar au fost folosite în exces, iar povestea ar fi avut potențial dacă narațiunea n-ar fi fost atât de demonstrativă, explicativă și povestită.