Recenzie: Piticul Nas Lung de Wilhelm Hauff

Titlu: Piticul Nas Lung

Titlu original: Der Zwerg Nase

Autor: Wilhelm Hauff

Traducător: Irina Vlad / Andrew Lang

Ilustrator: V. Sturmer

Gen: Literatură pentru copii, Basm

Poveste inclusă în volumul Basme / The Works of Andrew Lang

Anul apariției: 1826

Anul apariției acestei ediții: 1960 / 2013

Editura Tineretului/ Delphi Classics

Rating: 4/5 stele

 

Mi-a făcut o mare plăcere să vă vorbesc acum câteva luni despre Poveștile Fraților Grimm, așa că m-am gândit să aduc în atenția cititorilor mei un basm pe care l-am descoperit în iunie și care mi-a rămas în minte de la prima citire.

Piticul Nas-Lung (Der Zwerg Nase) este o povestioară scrisă de autorul german Wilhelm Hauff, inclusă în volumul intitulat Basme, apărut pentru prima dată în 1826. Povestea a pătruns și în spațiul anglofon după ce a fost culeasă și tradusă de poetul și folcloristul scoțian Andrew Lang și a fost introdusă în The Violet Book cu titlul The History of Dwarf Long Nose.

Eroul poveștii este Iacob, un băiat de doisprezece ani, fiul unui cizmar și al unei precupețe. De mic, el își ajuta mama la piață și îi însoțea pe cumpărători acasă, cărându-le coșurile pline. Viața sa se schimbă radical într-o zi, când o bătrână zdrențăroasă, cu fața prelungă și zbârcită cu „un nas coroiat și ascuțit, încovoiat spre bărbie” (p. 105) se oprește în fața tarabei, răscolește marfa și se declară nemulțumită de calitatea ei. Băiatul se înfurie și începe să se certe cu ea, legându-se de înfățișarea ei urâtă, iar bătrâna îi spune că va avea un chip asemănător cu al ei.

Prin intermediul acestei bătrâne, o zână a ierburilor, Iacob intră într-o lume fantastică, unde veverițe și cobai îmbrăcați în straie omenești și încălțări în coji de nucă o slujesc pe stăpână. Așa cum a promis, femeia se răzbună pe băiat, preparându-i o supă specială, al cărei gust Iacob nu îl mai întâlnise până atunci. Protagonistul cade într-un somn adânc, care îl face să viseze că zâna îl îmbracă în blană de veveriță și că timp de șapte ani el slujește în casa ei, devenind în cele din urmă meșter în prepararea bucatelor.

Când Iacob se trezește din visul său lung, își simte gâtul înțepenit și se lovește cu nasul de tot ce îl înconjoară, dar nu își va da seama de transformarea suferită decât atunci când se va întâlni cu răutatea oamenilor. Părăsit și disprețuit de toată lumea, protagonistul se hotărăște să își câștige existența bazându-se pe calitățile lui de bucătar. Astfel, el ajunge la castelul Prințului, unde toți se minunează de abilitățile piticului și de gustul deosebit al preparatelor. Din cauza înfățișării sale hidoase, Prințul îl numește Piticul Nas-Lung și îl angajează ca ajutor al mai-marelui bucătar. Iacob își va găsi drept confidentă o gâscă cu glas omenesc, care îl va sfătui și îl va ajuta la nevoie. Va face față Piticul cerințelor culinare ale Prințului? Va reuși să găsească planta magică, pentru a redeveni om? Citiți și veți afla.

Versiunea lui Andrew Lang respectă în mare parte basmul original cu excepția unor mici detalii, cum ar fi numele protagonistului (Jem în varianta din The Violet Book) și al Prințul lui Hauff (pe care îl cunoaștem aici ca Marele Duce).

În majoritatea basmelor, frumusețea este idealizată, iar eroii, prin înfățișarea și prin curajul lor, se îndepărtează de oamenii reali. Însă Piticul Nas Lung, la fel ca alte câteva povești, întoarce cu susul în jos acest concept estetic prin pedepsirea și transformarea lui Iacob într-un pitic fără gât și cu un nas enorm. El simte pe pielea lui ce înseamnă batjocura și umilința, greșeli pe care nu le-a sesizat până atunci.

Mesajele transmise prin intermediul acestui basm sunt  universal valabile, foarte actuale și cred că fiecare dintre noi este conștient de ele: să nu judeci oamenii după aparențe și demonstrează-le celorlalți cât de dedicat și cât de bun ești în tot ceea ce faci.

Recenzie: Zeii de Alexandru Mitru

Vol. 1 din Legendele Olimpului

 

Titlu: Zeii

Autor: Alexandru Mitru

Prefața de Nicolae I. Barbu

Ilustrator: C. Condacci

Gen: Mitologie Legende, , Povestiri

Anul apariției: 1960

Editura Tineretului

Colecția: Legendele Olimpului

Rating: 5/5 stele

La fel ca Poveștile Fraților Grimm, Legendele Olimpului (Alexandru Mitru) trezesc în noi, cei a căror copilărie nu a fost schimbată de Internet sau aparate inteligente, amintiri despre primii ani în care am deschis porțile cunoașterii și am fost vrăjiți de marea literatură a lumii. Totul are un început și, deși am aflat că de mică îmi plăcea poezia, una dintre cele mai clare amintiri despre literatură este legată de cartea pe care o voi prezenta aici și într-o altă recenzie, în care mă voi ocupa de cel de-al doilea volum.

Legendele Olimpului este o colecție de mituri despre Zeii și Eroii Vechii Grecii, care au inspirat poemele, piesele dramatice și creațiile în proză ale autorilor antici (Homer, Hesiod, Ovidiu, Vergiliu, Eschil, Sofocle), renascentiști (Dante), romantici (Keats, Byron, Goethe), cât și pe postmodernii care întorc miturile cu susul în jos. Miturile, citite în lanț sau fiecare în parte, încep în mod firesc cu haosul primordial, din care au apărut Zeii Uranus (Cerul) și Ghea (Pământul), iar de aici încolo va avea loc treptat faimoasa teogonia, nume pe care îl poartă și binecunoscutul poem al lui Hesiod, pe care l-a consultat și autorul acestei cărți. Mai mult, din prefața scrisă de Prof. Nicolae I. Barbu, aflăm că Alexandru Mitru a realizat o adevărată selecție a miturilor care prezentau variațiuni în funcție de perioada și de regiunea în care au apărut. Astfel, scriitorul le-a studiat comparativ – inclusiv variantele moderne – pentru a împăca versiunile contradictorii referitoare la fiecare zeu.

Nu are sens să povestesc legendele, pentru că sunt sigură că le știți, însă cert este că zeii, nu doar cei greci, alcătuiesc o mare familie, în care setea de putere, invidia, răutatea și răzbunarea de orice fel sunt la ele acasă. Și ce dacă Zeul Cronos (Timpul) și-a detronat tatăl, pe Uranus? Fiul său, Zeus, îl va face să simtă pe propria piele cum este să pierzi frâiele puterii. Iar Zeus, la rândul lui, se va teme de o eventuală revoltă împotriva sa: „ (…) în legendele Olimpului se reflectau realități sociale și politice de pe vremea cînd trăiau autorii miturilor. De pildă, Zeus trona în Olimp așa cum la Tirint și Micena (…) stăpâneau putermicii basilei, șefi de triburi” (p. 8).

Dacă zeii sunt iuți la mânie, plini de ură și neîndurători, asta nu înseamnă că zeițele sunt mai prejos. Nici vorbă, ele sunt foarte vanitoase, invidioase pe pământencele mai frumoase sau mai iscusite decât ele. Deși soții lor infideli ar fi trebuit să plătească pentru renumitul obicei grecesc (așa numea un ghid grec plăcerile carnale ale lui Zeus, Poseidon ș. a.), zeițele pedepseau nimfele sau pământencele care cădeau în plasa zeilor transformați în fel de fel de forme pentru a-și ademeni prada. Astfel de pasiuni extraconjugale vor da naștere unor zei importanți ca Atena, Hermes, Dionisos, semizei, eroi și regi ai cetăților grecești (Heracle, Ahile, Perseu, Minos etc.).

În ceea ce privește oamenii, ei erau obligați să se supună multitudinii de zeități din Panteonul grecesc, să le construiască temple, să săvârșească ritualurile corecte, așa cum au fost lăsate de către zei, și să nu îi înfrunte în niciun fel. În caz contrar, zeii (jigniți de trufia anumitor muritori) îi pedepseau crunt, omorându-i, transformându-i în animale și plante, lăsându-le îmsă rațiunea pentru a fi conștienți de suferința lor, sau îi sileau la munci grele fără nicio finalitate (așa cum este cazul lui Sisif). Un alt fapt ciudat era acela că oamenii nu aveau voie să se îndrăgostească de zei, însă situația inversă nu trebuia doar acceptată, ci trebuia percepută ca o adevărată onoare – mentalitate care îmi aduce aminte de desfrânații regi din istorie care aveau foarte multe iubite, aduse adesea cu forța în dormitorul regal.

Deși templele stau drept mărturie a existenței zeilor, nu pot să nu reflectez la imaginarul vechilor greci, prin care fenomene ale naturii, plante, animale și locuri sacre sau profane din Grecia, și nu numai, sunt îmbrăcate într-o narațiune cu elemente miraculoase, care au influențat basmele de mai târziu. Gândiți-vă măcar la basmele noastre cu balauri, uriași și eroii care îi doboară.