Recenzie: Cântecul lui Roland

Titlu: Cântarea lui Roland

Titlu original: La chanson de Roland

Autor: Anonim

Traducere și prefață de Eugen Tănase

Ilustrator: Marcel Chirnoagă

Gen: Epopee/ Chanson de geste

Anul apariției acestei ediții: 1974

Editura Univers

Rating: 3/5 stele

Dacă în Aucassin et Nicolette sunt parodiate mai toate genurile literare medievale, acum ne îndreptăm atenția spre o epopee foarte cunoscută, care va scoate la iveală mentalitatea timpului față de străinul de aproape. Din această cauză, pe lângă prezentarea acestei creații medievale, voi vorbi și despre contextul istoric în care a fost scrisă, pentru a înțelege elementele imagologice din text sau felul cum îi vedeau creștinii pe musulmani în perioada Cruciadelor.

Cântecul lui Roland (La chanson de Roland) este unul dintre cele mai vechi poeme epice din literatura franceză medievală și se presupune că a fost compus de un autor anonim în secolul al XI-lea, în jurul Primei Cruciade. Deși textul a circulat în mai multe versiuni, manuscrisul cel mai vechi al acestei epopei se găsește la Biblioteca Bodleian din Oxford. Sursa de inspirație pentru acest chanson de geste/ cântecul faptelor eroice este Bătălia de la Roncevaux, din anul 778. Se spune că în timp ce traversa Munții Pirinei pentru a ajunge în Franța, Împăratul Carol cel Mare și-a lăsat în urnă ariergarda sub conducerea Contelui Roland (Hruoland), Prefect al Mărcii Bretaniei, pentru a apăra zona de eventualii inamici. Din păcate, ariergarda nu foarte numeroasă a fost atacată și nimicită de către basci. Pornind de la acest fapt istoric, autorul anonim a început să brodeze o poveste cunoscută și astăzi.

Pe scurt, timp de șapte ani, Carol cel Mare a luptat împotriva sarazinilor care invadaseră Spania, reușind să cucerească toate orașele, în afară de Zaragoza, care încă se afla sub stăpânirea Regelui Marsilion. Conștient că va pierde, regele maur pune la cale un plan prin care să îl țină pe Carol departe de zidurile cetății. Marsilion îl va recunoaște pe împărat ca suzeran și se va converti la creștinism în schimbul retragerii trupelor france. Apoi, după întoarcerea împăratului în Franța, regele maur va nega promisiunea făcută.

Carol, sătul de cei șapte ani de războaie, trimite o solie pentru a negocia pacea (pe Ganelon, nominalizat chiar de fiul său vitreg, Roland, să ducă la îndeplinire ordinul imperial). Însă Ganelon, care îl invidia de multă vreme pe Roland, este înfuriat de îndrăzneala mândrului cavaler și plănuiește să se răzbune. Astfel, pune la cale un complot împreună cu sarazinii pentru a scăpa de fiul său vitreg.

Carol presimte prin intermediul unor vise simbolice că își va pierde cel mai brav cavaler, însă acceptă să se retragă în Franța și cedează insistențelor lui Ganelon de a-l pune pe Roland în fruntea ariergărzii. În timp ce parcurgea trecătoarea menționată anterior, armata redusă este înconjurată de vasta armată maură, însă francii nu pierd lupta doar din cauza dezavantajului numeric, ci și din cauza mândriei lui Roland. Acesta refuză inițial să sune din corn pentru a-l anunța pe împărat că oastea sa este în pericol de moarte. În cele din urmă, împins de împrejurări, Roland este nevoit să-l anunțe pe Carol, care se întoarce din drum și își găsește toți cavalerii fără suflare. Această priveliște dezolantă îl va determina pe împărat să se răzbune atât pe mauri, cât și pe trădătorul Ganelon.

Andrew Lang afirmă că poemul eroic Cântecul lui Roland este singura baladă istorică adevărată după Iliada și Odiseea lui Homer, însă autorul scoțian nu are dreptate deoarece între creația medievală și adevăratul eveniment istoric sunt foarte puține asemănări. Înlocuirea bascilor prădători cu maurii, urcarea Contelui Roland la rang de nepot al împăratului, visele premonitorii,  întoarcerea din drum și răzbunarea lui Carol cel Mare au rolul de a ne face să înțelegem mentalitatea timpului. În acest poem este evidențiată măreția și înțelepciunea împăratului, sunt ridiculizați maurii și este glorificată lupta pentru întărirea credinței creștine în contextul Cruciadelor. Aceste modificări aduse de autor reprezintă o falsificare a istoriei, cu scopul de a induce în mentalul colectiv medieval ura față de necreștini, supremația Bisericii și preaslăvirea împăratului. Prin imaginea cavalerului brav cu puteri supraomenești, așa cum apare Roland în epopee, Biserica dorea să impună ideea de soldat care își dă viața pentru valorile creștine.

Tema centrală a epopeei este lupta dintre bine și rău, binele fiind reprezentat de francii Împăratului Carol cel Mare, iar răul este armata maură a Regelui Marsilion. În mentalitatea medievală europeană, necreștinii ca musulmanii și evreii erau considerați răul absolut, așa cum se poate observa și în versurile care îl introduc pe regele maur, stăpân al Zaragozei: „Marsilie i-e rege, pe Dumnezeu nu iubește,/ Pe zeii Apollin și Mohamet servește”. (p. 15) Alăturarea cel puțin bizară dintre zeul grec Apollo și Profetul musulmanilor poate fi explicată doar prin prisma medievalilor care credeau că maurii erau politeiști, practică interzisă de către Biserica Creștină. Mai mult, în epopee, musulmanii sunt imaginea răsturnată a creștinilor: se închină unei Sfinte Treimi musulmane (Apollo, Mohamed, Tervagant), sunt brutali (nu au noblețea creștinilor în luptă), au înfățișare exotică și fioroasă, sunt nestatornici, lași, disprețuitori și incapabili de a săvârși fapte bune.

Însă de unde vine atâta ură pentru musulmani? Prejudecățile europenilor s-au născut din ignoranță, manipulare și invidia pentru înfloritoarea cultură arabă superioară celei creștine. În timp ce majoritatea creștinilor trăia în sărăcie și incultură, musulmanii practicau negoțul, conservau și traduceau opere greco-latine, făceau progrese în științele exacte și trăiau civilizat. Astfel, din cauza urii și a invidiei față de bogățiile musulmanilor, autoritățile statale și bisericești s-au considerat îndreptățite să înceapă Războaiele Sfinte, sub pretextul salvării Ierusalimului din mâinile păgânilor.

Dar să revenim la epopeea noastră; chiar dacă Ganelon săvârșește faptul josnic de a-l trăda pe împărat, gestul baronului este văzut drept căderea unui creștin în ispită, iar sarazinii sunt percepuți ca intermediari ai necuratului: Marsilion îl momește pe Ganelon cu tot felul de daruri scumpe, determinându-l să le devină aliat maurilor pentru a-l omorî pe Roland, mâna dreaptă a lui Carol cel Mare și pentru a nu lăsa Zaragoza să cadă pradă francilor.

La fel ca în basme, binele triumfă deoarece Dumnezeu, la fel ca zeii din epopeile antice, îi ajută pe soldații franci. Mai exact, ține soarele pe cer atât timp cât îi trebuie împăratului pentru a-i găsi și a-i nimici pe sarazini, iar sufletul lui Roland este ridicat la cer de către Arhanghelii Mihail și Gavriil. Pe lângă raporturile de putere din cadrul sistemului feudal, relația dintre suzeran și vasal avea și o semnificație religioasă: așa cum un vasal îi jura credință stăpânului său, fiecare om îi era credincios lui Dumnezeu. Exemplul cel mai ilustrativ în această privință este gestul lui Roland de a ridica mănușa mâinii drepte spre cer înainte de a-și da ultima suflare, iar Arhanghelul Gavriil i-o acceptă.

Citind epopeea medievală Cântecul lui Roland am învățat că nu trebuie să vedem evenimentele dintr-o singură perspectivă, deoarece, din punctul de vedere al alterității, și celălalt aparține acestei lumi, deși este diferit de noi rasial, religios sau cultural. Însă, așa cum știm din istoria noastră relativ recentă, omului îi este mai ușor să judece și să îl condamne pe cel ce aparține unui alt sistem de valori, în loc să îl aprecieze, să îl tolereze sau să îi admire cultura.

Review: Songs of Kabir by Rabindranath Tagore

Title: Songs of Kabir

Author Kabir

Genre: Poetry, Religion. Mysticism, Sufism, Spirituality

First Published in 1518

Year of Publication of this Edition: 2012

Publisher: Start Publishing LLC

Translator: Rabindranath Tagore

Introduction by Evelyn Underhill

Rating: 4.5/5 stars

For today’s second post, I’m going to review a poetry collection entitled Songs of Kabir, which is written by the Indian saint and mystic poet Kabir and it is translated into English by another famous Indian poet, Rabindranath Tagore.

What I understood from Evelyn Underhill’s presentation of Kabir’s life and poems is that Kabir was the Muslim disciple of the Hindu ascetic Râmânanda, who wanted to reconcile the Islamic mysticism of the Persian poets Attar, Saadi, Jalaladin Rumi and Hafez with traditional Hinduism. Many aspects of Kabir’s life are unclear and contradictory, but what you need to know is that he is recognised as a saint, both by the Sufis and the Hindus, the two beliefs that strongly influence his poetic work. However, some scholars say that Kabir’s poems also have traces of Jewish and Hellenistic Christian thought, but not everyone agrees with this theory, even though there are poems which reminded me of the Biblical Song of Solomon, with its famous metaphor of the bride and the Bridegroom.

According to both Hindu and Islamic ecclesiastical authorities, “Kabir was plainly a heretic, and his frank dislikes of all institutional religion, all external observance (…) completed, so far as ecclesiastical opinion was concerned, his reputation as a dangerous man” (Loc.66-67). Perhaps Kabir was seen as a heretic because he thought that between the soul and God intermediaries like priests, rituals or temples were unnecessary substitutes for the real faith. Therefore, the religion he believed in was more accessible to the poor than to the sages who were educated in the spirit of Islam or Hinduism.

Because of this type of direct bond with God, Kabir was constantly persecuted by religious authorities. Legend has it that Brahmans sent a courtesan to tempt Kabir, but she ended up a convert like Mary Magdalene “by her sudden encounter with the initiate of a higher love”. (Loc. 78). In another episode of his life, Kabir was banished from his hometown by Emperor Sikandar Lodi, in order to maintain the peace in Benares.

Kabir’s poems are truly fascinating because they form an interesting combination between Sufism and Hinduism. In this poetry collection you will find the well-known  mystic metaphors depicting the transcendental bond between the mystic and God (the guru and the disciple, the Bridegroom and the bride, the Lord and the slave), the ecstasy or the longing for the presence of the Divine Teacher, Comrade or Fakir to whose feet the lover bows obediently.

But here the Lord is Brahma, who reveals Himself through Unstruck Music of the Universe, which can be heard only by illuminated mystics like Kabir, who detached himself from his ego, in order to let Love fill his heart. He found the Truth and realised that both material and spiritual world are as one because God is within everything and everything is within God. Therefore, Kabir’s Union with the Supreme Spirit is made through Love and not through Knowledge. As well as in Rumi’s poems, we find the recurrent theme of the ecstatic dance, but here, instead of the Whirling Dervishes, we have the Eternal Swing of the Universe which is “held by the cords of love” (Loc.161).

The poems are written in vernacular Hindi rather than in the literary tongue of the ecclesiastical class, they contain simple metaphors and symbols drawn from everyday life (e.g. the bird, the pilgrim, the weaver). As in the Persian poets’ mystic works, we find that Kabir’s name is placed towards the end of the poems, which symbolises a kind of signature of the poet in Medieval Middle-Eastern poetry, a period when copyright laws weren’t invented yet.

I found a few editing mistakes here and there, but they don’t alter the reading and comprehension of the text very much. I hope that you enjoyed my review for the Songs of Kabir. For more book reviews and other literary and non-literary topics, don’t forget to like my facebook page or subscribe to the newsletter. Until next time!

Recenzie: Poeme persane de Otto Stark

Titlu: Poeme persane

Autori: Baba Taher, Omar Khayyam, Saadi, Jalaladin Rumi, Șabestari și Hafez

Gen: Poezie, Religie, Misticism, Spiritualitate

Anul apariției: 2014

Editura Herald

Colecția: PRINCEPS

Traducător: Otto Stark

Prefața: George Grigore

Rating: 3,5/5 stele

Dacă tot am citit Iubirea a spus, tradusă în limba română de Simona Trandafir, și The Essential Rumi, tradusă în limba engleză de către poetul americam Coleman Barks, m-am gândit să continui această incursiune în poezia orientală/sufită cu volumul Poeme persane, tradus și adnotat de Otto Stark, carte apărută la Editura Herald în anul 2014. Colecția este prefațată de George Grigore, care îl omagiază pe traducător pentru iscusința prin care redă aproape cu fidelitate creațiile celor mai importanți poeți persani (Baba Taher, Omar Khayyam, Saadi, Jalaladin Rumi, Șabestari și Hafez) fără a știrbi frumusețea și fără a strica prozodia și structura gramaticală originală.

În majoritatea poemelor din acest volum este prezentă tema beției sau a vinului, care trebuie înțeleasă metaforic, deoarece are o legătură strânsă cu sufismul și reprezintă „acea înaltă expresie a sufletelor îmbătate de dragoste divină” (p. 5) pentru că vinul este considerat în Coran o „băutură paradisiacă” și consumarea lui este interzisă în Islam. Mai mult, reminiscențe ale venerării vinului numit Haoma, asemănător cu ambrozia grecilor sau cu Soma indienilor, s-au păstrat în misticism cu modificările de rigoare aduse de religia islamică. Însă beția spirituală nu este singura temă comună a acestor poezii, ci și dragostea dintre privighetoare și trandafir, care reprezintă iubirea pătimașă a privighetorii neîmpărtășită de trandafir. Însă pentru a înțelege mai bine legenda, schimbați genurile celor doi protagoniști, deoarece, în limba persană, privighetoarea este de gen masculin, iar trandafirul de gen feminin.

Înainte de fiecare secțiune veți găsi o scurtă prezentare a fiecărui poet, câteva date biografice, lucrările importante care i-au făcut cunoscuți în spațiul oriental și chiar european, poeziile cu formă fixă specifice acestei zone culturale (rubaiul și gazelul), stilul și temele abordate de către poeți și, nu în ultimul rând, volumele din care traducătorul a selectat un anumit număr de poezii pentru a închega această colecție. Apoi, la sfârșitul cărții, veți găsi notele referitoare la simbolurile sufite, citatele din Coran, personajele din legendele persane ș.a.

Deși am găsit numeroase informații interesante, poemele, prin abundența metaforelor și a arhaismelor, m-au făcut să hoinăresc cu gândul într-o lume orientală liniștită, unde poeții meditau la viața trecătoare a Omului. Nu pot spune că mi-a plăcut întotdeauna stilul sau traducerea anumitor poeme. Nu spun că nu a fost o traducere bună, dar unele rubaiate ale lui Omar Khayyam mi s-au părut repetitive, iar la poeziile lui Rumi nu am simțit acea esență spirituală pe care o au în volumele menționate la începutul recenziei.

Poezia lui Rumi este aparent simplă, în ciuda simbolurilor brodate în versurile ei sau a mesajelor înțelepte pe care le propagă. În rest, poeziile sunt foarte frumoase și uneori triste, însă Kayyam și Hafez încearcă să alunge tristețea prin vizitele la cârciumă sau la iubita cu zulufi parfumați și buze roșii ca vinul. Ceea ce m-a amuzat la acești doi poeți este faptul că dacă nu aș fi știu că poeziile lor au caracter metaforic și mistic, aș fi crezut că sunt cântece de pahar din Persia medievală, unde omul trebuia să se împace cu gândul trecerii timpului și cu deșertăciunea și să petreacă pentru a face în ciudă sorții.

Chiar dacă n-am fost pe deplin încântată de acest volum, sunt sigură că sunt persoane cărora le va plăcea să redescopere acești poeți persani și lucrările lor mistice. În încheiere am ales un rubai al lui Omar Khayyam care ilustrează cel mai bine efemeritatea vieții fiecăruia dintre noi:

„Mă tot uitam la un olar cu silă,

cum frământa sub tălpi un boț de-argilă,

și-argila îi spunea pe glasul ei:

Și eu am fost ca tine, fie-ți milă!” (Rubai 211,  p. 56)

 

Recenzie: Iubirea a spus… de Jalaladin Rumi

Titlu: Iubirea a spus…

Author: Jalaladin Rumi

Gen: Poezie, Religie, Misticism, Spiritualitate

Anul apariției: 2003

Editura Kamala

Traducător: Simona Trandafir

Rating: 5/5 stele

Această colecție de poezii persane, create de maestrul sufit Jalaladin Rumi și traduse în limba română de către Simona Trandafir, a reprezentat o adevărată surpriză pentru mine, deoarece inițial aveam vaga impresie că voi găsi printre paginile acestei cărți poezii de dragoste. Însă nu a fost tocmai cum mi-am imaginat, ci cu mult mai bine. Creațiile lirice din acest volum sunt declarații de iubire închinate lui Dumnezeu și ele se încadrează astfel în categoria poeziei mistice.

Poate că unii dintre voi veți strâmba din nas la ideea de poezie mistică, dar de multe ori aparențele sunt înșelătoare, deoarece aceste poezii nu sunt greu de înțeles, iar eu nu le-am perceput ca încărcate de dogmă religioasă. Mai mult, dacă am elimina anumite referințe coranice din aceste poezii, am observa caracterul lor atemporal, care depășește sfera Islamului. Dacă până acum aveam o listă de poeți preferați, Rumi mi-a întors lumea cu susul în jos prin profunzimea versurilor, învățăturile despre importanța detașării față de lumea materială și de cea a plăcerilor, având ca scop pregătirea sufletului pentru mult așteptata și mult dorita întâlnire cu Preaiubitul. Dacă ar trebui să descriu senzația pe care o dau aceste poezii, aș spune că ele sunt ca o mână invizibilă care trece prin barierele trupului și îți mângâie sufletul cu o tandrețe nepământeană.

Despre acest poet persan voi mai vorbi și cu alte ocazii, însă tot trebuie să vă dau câteva informații biografice, de dragul cunoașterii. Jalaladin Balkhi/Rumi s-a născut în Balkh, Persia sau Afganistanul de astăzi, de unde a fugit împreună cu familia sa din cauza  invaziei mongole. S-a refugiat în Konya (Turcia) unde a devenit un maestru sufit respectat atât de musulmani, cât și de credincioșii celorlalte religii.

Cel mai important moment pentru desăvârșirea sa spirituală a fost întâlnirea cu dervișul rătăcitor Shams din Tabriz, care l-a inițiat pe Rumi în tainele iubirii mistice. Atât conversațiile, cât și dispariția neașteptată a acestui derviș din viața lui Rumi au avut un impact profund asupra celui din urmă. Maestrul sufit i-a dedicat lui Shams numeroase poeme, iar mai târziu a pus bazele ordinului Mevlevi sau Dervișii Rotitori. Cea mai cunoscută creație poetică a lui Rumi se intitulează Mathnawi, o lucrare vastă care însă nu a fost scrisă de mâna poetului, ci i-a  fost dictată discipolului său, Hussam Celebi,  în perioadele de transă.

Ținând cont că avem de a face cu un volum de poezii, nu pot să vă spun decât că această lucrare este împărțită pe teme rânduite în ordine alfabetică, de la aspirație până la zbor, o organizare firească, având drept scop înlesnirea citirii poeziilor. În plus, la sfârșitul cărții se găsește un glosar unde sunt explicate succint cele mai importante simboluri sufite precum: Preaiubitul, Îndrăgostitul, Arderea, Oceanul, Beția, Trandafirul etc.

Înainte de a încheia această recenzie, vă las un filmuleț pentru a vă familiariza cu poeziile lui Rumi, iar dacă vă interesează această temă, vă invit să citiți și recenzia mea scrisă în limba engleză despre The Essential Rumi, carte tradusă și prefațată de poetul american Coleman Barks.

Review: The Essential Rumi by Jalaladin Rumi and Coleman Barks

Title: The Essential Rumi

Author: Jalaladdin Rumi

Genre: Poetry, Religion. Mysticism, Sufism, Spirituality

First Published in 1995

Year of Publication of this Edition: 2004

Publisher: HarperCollins

Translator: Coleman Barks

Rating: 5/5 stars

For today’s review, I’m going to write about a mystic Persian poet I came across on Amazon, whose works are still read, sung and frequently quoted. Jalaladdin Muhammad Rumi was a Persian poet and Sufi mystic born in Balkh, modern day Afghanistan. During the Mongol Invasion, he was forced to flee with his family to Konya, in central Turkey. It was a peaceful and blooming cultural city, where Muslims, Christians and Jews lived together in harmony.

Besides his father’s and other Sufi poets’ theological and mystic writings, Rumi’s poems and other works were strongly influenced by Shams of Tabriz, a wandering dervish who became Rumi’s spiritual guide and through whom he achieved a deeper level of love for God. “They spent months together without any human needs, transported into a region of pure conversation” (Loc. 419). Rumi and Shams’ friendship stirred jealousy among the Persian teacher’s disciples and family, forcing Shams to disappear for a while from Konya.

During this time, Rumi started to write mystic poems or as Annemarie Schimmel puts it: “He turned into a poet, began to listen to music, and sang, whirling around, hour after hour” (Loc. 422). The second time Rumi and Shams met, the two men fell at each other’s feet that “no one knew who was lover and who the beloved” (Loc.424) – the relationship between the lover and the Beloved became a recurrent theme in Rumi’s poems. However, the reencounter didn’t last long, because Shams was called outside on a December night and never returned. His disappearance remains a mystery; he might have been murdered by a disciple with one of Rumi’s sons’ consent. Rumi’s desperate and useless search for Shams and his longing for his friend were materialised in a collection of odes (ghazals) and quatrains (rubaiyat) entitled Diwan-e Shams-e Tabriz /The Works of Shams of Tabriz.

The mystic poet was a well-known and respected spiritual leader of his time (he took the name of Mawlana or Our Master) because he founded the Mevlevi order or the Whirling Dervishes, whose unique ceremonies are called Sama. Through music and ecstatic dance, the Sufis ascend the mystic stages, which lead to their complete union with God. One of Rumi’s most important works is the Mathnawi, a vast poetic creation comprised of six books (26.000 verses), where the master teaches the disciples Sufi morals through mystic poetry and folk tales. The most remarkable thing about this lengthy work is that Rumi didn’t write it with his own hand, but he recited it continuously during the weeks or even months of ecstatic trance and it was written down by his scribe, Husam Chelebi.

The Essential Rumi is Coleman Barks’ selective translation from Rumi’s works, because “Rumi’s creativity was a continuous fountaining from beyond forms and the mind” (Loc. 444) and the twenty-eight divisions of the book are fluid and playful, as Barks himself writes. However, each section contains a Sufi symbol or poetic motif (the wine, desire-body, the sheikh, the turn etc.) and a few explanations before the series of poems begins. These literary creations contain Sufi wisdom and quotes from the Qur’an, which are interweaved with tales and fables, whose purpose is to teach the reader how harmful bodily desires and instincts (the animal-soul or the metaphor of the donkey) are and how important is the annihilation of the ego (one’s identity/personality must be dissolved) in order to become one with God.

The poems about instincts and desires are pretty graphic and their purpose is to show the ridiculous situations and wrongdoings caused by human lust, greed, envy or pride. However, my favourite part of this volume is the variety of metaphors about the relationship between soul, body and God. If the body is a donkey, God is the King or the Caliph, the Friend or Beloved to whom the lover must ascend to unite with Him, the flame through which the Sufi is cooked like a clay pot and so on.

Rumi uses biblical figures that appear in the Qur’an: Adam, Joseph, Moses and Jesus. King Solomon is also a metaphor for God, Queen of Sheba is the soul, but she doesn’t want to come to the king’s court without her impressive throne (the body). Jesus also appears in some poems, where He rides a donkey, “how the rational intellect/ should control the animal-soul./Let your spirit be strong like Jesus” (Loc. 3464). Though the relationship between the lover and the Beloved is spiritual, that doesn’t mean it is not intense or sensual. To exemplify, I’m going to recommend a video, in which many well-known people (including Madonna, Demi Moore, Deepak Chopra and Coleman Barks) read Rumi’s poems and the experience is enhanced by amazing music with Middle-Eastern inflexions.

Overall, mystic poetry wasn’t that hard to read, because Coleman Barks translated Rumi’s works into plain and colloquial English. The verses don’t have rhymes and the editorial explanations are like that well-trained guide that doesn’t let you get lost in the Persian poet’s divine wisdom. This is a book that makes you meditate about your soul and the nourishment it needs, especially in a materialistic world like ours. Also, his poems inspire you to appreciate more your family, friends and the small things that make your life beautiful.