Review: Four Plays of Aeschylus by Aeschylus and E. D. A. Morshead

Title: Four Plays of Aeschylus

Author: Aeschylus

Translator: E. D. A. Morshead

Genre: Tragedy

Year of Publication of this Edition: 2012

Public Domain Books

Rating: 3/5 stars

Though I’ve already written a review in Romanian for Prometheus Bound, it would have been strange if I didn’t write something about the entire volume that includes four of Aeschylus’ tragedies: The Suppliant Maidens, The Persians, The Seven Against Thebes and Prometheus Bound.

What you need to know about Aeschylus is that he is one of the three emblematic figures of Greek tragedy along with Sophocles and Euripides. It is said that Aeschylus wrote around one hundred plays during his lifetime, but only seven survived the test of time, four of which I’ve mentioned above, while the other three form the Oresteia Trilogy. Aeschylus is also known for introducing the second actor on the stage. He gradually diminished the role of the chorus and he shifted the focus from the lyricism of the composition to the dialogue – an important change that gives the tragedy its dramatic characteristics we all recognize even today. For his artistic achievements, Aeschylus is also called the Father of Tragedy and he is praised by the Greek philosopher Aristotle in his famous work, Poetics.

The Suppliant Maidens (Ἱκέτιδες) is the earliest play of Aeschylus’ that survived to the present day, but it is less known in contrast with his other works. I actually read this one last because the subject didn’t appeal to me that much and I found the play pretty mediocre in theme and ‘action’. The subject has its roots in Greek mythology and it is the story of Danaus’ daughters who flee from Egypt to Argos, in order to avoid their incestuous marriages to the sons of Aegyptus, who were their cousins. The maidens (escorted by their father) find shelter in Argos hoping not to be captured by their suitors. In order to help the newcomers, Pelasgus (the King of Argos) asks his people to vote and their decision is crucial for the maidens’ destinies. Though the other two parts of the trilogy are lost, there are some scarce references to what happens to the maidens in Prometheus Bound and in one of Horace’s Odes.

E. D. A. Moreshead wrote about The Persians (Πέρσαι) that it “was brought out in 472 B.C., eight years after the sea-fight of Salamis which it commemorates” (p. 5), a play that had a great significance for those who fought against the Persian Empire in the Battles of Termopilæ, Marathon, Salamis and Plataea. The Persians might be the second play of a trilogy “standing between the Phineus and the Glaucus” (Idem.), Phineus being a prophet like Tiresias, who foreshadowed the conflict that is depicted in The Persians. I won’t spoil your read, but I will only add that, through this play, Aeschylus sends a patriotic message to his fellow Athenians and he revives their past victories against the Persians or the triumph of civilisation against barbarism, as Ovidiu Drîmba writes in his study of the history of theatre.

The Seven Against Thebes (Ἑπτὰ ἐπὶ Θήβας) depicts the siege of Thebes along with the cruel fate of the two brothers, Eteocles and Polynices, who were cursed by their father, the late King Oedipus, for not taking care of their blind parent and for their selfishness and thirst for power. From my point of view, the most lyrical and heartbreaking parts of the play are those recited by the Chorus of Maidens, who depict the terrific battle scenes and address helpless and desperate prayers to the gods to protect the city and not let it fall into the hands of their enemy. The irony is that the name Thebes doesn’t appear anywhere in the text, but Cadmea or Cadmus. The one that gave the play the name we all know was actually Aristophanes, who referred to it in his comedy Frogs as “the Seven against Thebes, a drama instinct with War, which anyone who beheld must have yearned to be a warrior” (p. 6).

In Prometheus Bound (Προμηθεὺς Δεσμώτης), Titan Prometheus is punished by Zeus for creating the first humans, for stealing the Sacred Fire from Mt. Olympus and for giving it to the earthlings to start the process of civilisation. Though Prometheus is bound to a rock on Mt. Elbrus and Zeus uses various types of torture to make the titan repent, Prometheus stands tall and doesn’t have any reason to be ashamed or to apologize for what he has done. He has the power to predict the future and that future will not be a bright one for Mighty Zeus. Prometheus is not afraid of Zeus because he is immortal; therefore, all he has to do is to endure all the torture until his saviour will fulfil the prophecy. Unfortunately for us, the second and third plays of the Promethean trilogy are lost, but we can find out who the saviour is by reading the Greek myths.

Overall, the plays were very interesting, due to their unique structure and well-known characters from history and myths, but the language was pretty old and sometimes difficult to understand – a factor that made the reading too slow for my liking. I’m sure that I would have enjoyed this volume a little more if the writing had been a bit more modern, but this is a matter of taste.

 

Recenzie: Prometeu înlănțuit de Eschil

Titlu: Prometeu înlănțuit

Titlu original: Προμηθεὺς Δεσμώτης

Autor: Eschil

Traducător: E. D. A. Morshead

Gen. Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Public Domain Books

Operă inclusă în Four Plays pf Aeschylus

Rating: 4/5 stele

Prometeu înlănțuit (Προμηθεὺς Δεσμώτης) este considerată superioară tragediilor eschiliene anterioare, deoarece personajele sunt mai bine conturate, acțiunea este mai complexă, iar efectele scenice sunt de-a dreptul inovatoare pentru perioada în care a trăit tragedianul grec. În caz că nu știați, Eschil a conceput o trilogie în jurul lui Prometeu, însă doar piesa Prometeu înlănțuit s-a păstrat.

Așa cum poate vă mai amintiți din Legendele Olimpului, Prometeu este acel titan care a creat primii oameni după chipul și asemănarea zeilor, iar Zeița Atena le-a dăruit rațiunea. Însă Zeus nu a fost încântat de micile ființe, așa că i-a obligat pe oameni să i se supună și să îl slăvească necontenit. El le-a impus o serie de reguli și îndatoriri ca serbările închinate olimpienilor, construirea de temple și jertfe de toate felurile.

Milos din fire, Prometeu le-a dăruit oamenilor focul, pentru ca aceștia să aibă o viață mai ușoară, în pofida împotrivirii lui Zeus, care se temea de o eventuală răscoală sau detronare, așa cum s-a întâmplat în cazul predecesorilor săi, Uranus și Cronos. Acest sacrilegiu l-a costat aspru pe Prometeu, care a fost legat de o stâncă, pe Muntele Elbrus, aflat, așa cum se spune, la marginea lumii și a trebuit să suporte numeroasele torturi din partea lui Zeus timp de mii de ani.

Tragedia lui Eschil se deschide cu încătușarea lui Prometeu, acțiune la care participă zeul făurar Hefaistos și doi uriași nebiruiți: Forța și Violența. Deși uriașii sunt mânioși pe Prometeu, Hefaistos îl leagă pe titan doar pentru a îndeplini ordinul lui Zeus. Hefaistos îl admiră și ține la Prometeu, dar nu dorește să-și înfurie atotputernicul părinte.

Cu toate furtunile, razele arzătoare de soare și chiar vulturul care îi ciugulește zi de zi ficatul, Prometeu nu lasă să i se vadă suferința. Ba mai mult, o poartă demn, deoarece iubirea sa pentru oameni este prea mare pentru a regreta furtul focului și încredințarea lui muritorilor. Prometeu este mândru și jură că nu se va lăsa intimidat de amenințările lui Zeus și nu îi va cere iertare atât timp cât va rămâne în lanțuri. Această îndrăzneală le îngrozește pe oceanide, care se tem de mânia tiranului din Olimp și de soarta titanului.

Prometeu este îndreptățit să se revolte și să îl ocărască pe Zeus, deoarece titanul l-a ajutat pe olimpian să îl răstoarne pe Cronos și i-a fost prieten până la apariția oamenilor. De fapt, Zeus este cel care ar trebui să își ceară iertare de la Prometeu pentru comportamentul său tiranic față de titan și față de oameni. În plus, Prometeu are și darul clarviziunii, prin care  titanul îi va divulga tinerei Io soarta care o așteaptă. Din neamul ei se va naște (Heracle) eliberatorul lui Prometeu și cel care îl va detrona pe Tata Zeus, așa cum cere blestemul lui Cronos.

De ce este încă relevantă tragedia Prometeu înlănțuit? Prometeu este poate printre primii indivizi care se revoltă împotriva unui tiran sau chiar împotriva unui sistem tiranic, nerenunțând la principiile sale și la dragostea pentru ființele pe care le-a creat. Mai mult, voința sa de a face față tuturor chinurilor și iubirea sa de neclintit pentru oameni, îl fac o figură aproape cristică sau un simbol pentru „principiul civilizator al omeniei” (p. 15) așa cum îl numește Ovidiu Drîmba pe Prometeu în  Istoria teatrului universal. Iar din punct de vedere cultural, Mitul lui Prometeu, creatorul vizionar și „geniul binefăcător al omenirii” (p. 16) a inspirat numeroși filosofi, artiști și scriitori clasici și moderni, dintre care o voi aminti pe Mary Shelley cu al ei roman Frankenstein, iar poetul englez Percy Bysshe Shelley a încercat să umple vidul lăsat de cele două piese pierdute ale trilogiei scriind drama Prometeu descătușat (Prometheus Unbound).

Recenzie: Antigona de Sofocle

Titlu: Antigona

Titlu original: Ἀντιγόνη

Autor: Sofocle

Traducător: Francis Storr

Gen: Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Harvard University Press

Operă inclusă în volumul  Oedipus Trilogy

Rating: 5/5 stele

Antigona (Ἀντιγόνη) este ultima piesă din seria tragediilor familiei lui Oedip sau prima piesă scrisă de Sofocle, din punct de vedere cronologic. Această tragedie a fost considerată un adevărat model dramatic de către Hegel, iar protagonista Antigona, „prin grandoarea pasiunii sale, domină atât întreaga acțiune, cât și restul personajelor” (p. 19).

După războiul contra Tebei, care i-a lăsat fără viață atât pe Eteocle, cât și pe Polinice, așa cum a prevestit tatăl lor în Oedip la Colona, Creon (actualul rege al cetății) decide să îl înmormânteze doar pe Eteocle, fostul suveran, și interzice jelirea și săvârșirea serviciului funerar pentru celălalt fiu al lui Oedip, deoarece Polinice era considerat dușman și cauza principală care a dus la atacul asupra Tebei. Cine va avea curajul să încalce porunca lui Creon, va fi aspru pedepsit și din această cauză regele ordonă gărzilor să păzească trupul neînsuflețit al nepotului său.

Antigona, sora lui Eteocle și a lui Polinice, își va risca viața, și așa mizeră, de dragul datoriei și a promisiunii pe care i-a făcut-o lui Polinice înainte de a-l vedea plecat la război. Deși este conștientă de la bun început că va avea un sfârșit tragic, iubirea pentru fratele ei o face să fie neînfricată, demnă și o va împinge la un gest voluntar care îi va curma suferința. Antigona îl va înfrunta pe Creon și va susține că nu a făcut nicio greșeală, ci doar a vrut să îndeplinească ritualul nescris al morților. Cu toate că ea va fi condamnată să fie îngropată de vie într-o peșteră, Antigona nu își va regreta niciodată fapta, deoarece nimeni nu poate interzice săvârșirea obiceiurilor funerare lăsate de către zei.

La rândul lor, zeii nu îl vor lăsa pe Creon să fie mai presus de legile lor, ci îl vor pedepsi crunt prin moartea celor mai apropiate persoane din familia sa, fiul său Hemon și Regina Euridice (sau Eurydike). Mai exact, pedepsirea Antigonei va aprinde spiritele între Creon și Hemon, acesta din urmă va lua hotărârea de a-i fi alături Antigonei în moarte, iar regina va realiza gestul necumpătat după aflarea cumplitei vești. Creon va încerca să oprească nenorocirea proorocită de Tiresias (da, este același profet orb care apare și în Oedip rege) însă monarhul va ajunge prea târziu, când răul va fi deja făcut. Iar Ismena, deși inițial se teme de decizia surorii ei de a-și îngropa pe ascuns fratele, va fi solidară cu Antigona, luând vina și asupra ei. Însă Antigona nu va accepta să își pună sora în pericol.

Antigona este o tragedie remarcabilă despre o femeie care își pune în joc propria viață, cu scopul de a îndeplini dorința lui Polinice de a se odihni în pace. Curajul și voința deosebită a protagonistei sunt însușiri ieșite din comun, mai ales într-o epocă în care femeile se găseau pe plan secund sau, cum se spune în limbaj colocvial, erau o cantitate neglijabilă, ignorată de societatea predominant masculină a vremii. Deși ne desparte o istorie întreagă de Antichitate, niciodată nu strică să citim o piesă de teatru despre o femeie cu inițiativă,  altruistă și verticală.

 

Recenzie: Oedip Rege de Sofocle

Titlu: Oedip Rege

Titlu original: Οἰδίπους Τύραννος

Autor: Sofocle

Traducător: Francis Storr

Gen: Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Harvard University Press

Operă inclusă în volumul  Oedipus Trilogy

Rating: 5/5 stele

Aristotel, în Poetica, dă drept model compozițional cunoscuta tragedie a lui Sofocle pentru răsturnările de situație și recunoașterile reușite, pentru felul în care Oedip se mulează pe tipologia personajului tragic ale cărui acțiuni și erori determină decăderea sa, destrămarea familiei și trezesc catharsis-ul în spectatori. Oedip rege a fost o tragedie apreciată de învățații vremii, iar ecourile ei se pot observa și în literatură, teatru, film, știință și cultura pop de astăzi.

Oedip rege (Οἰδίπους Τύραννος) este cea mai cunoscută tragedie scrisă de Sofocle și a fost jucată pentru prima data în jurul anului 429 Î.Hr. Tragedia se deschide in medias res (în mijlocul lucrurilor), cronologia întâmplărilor fiind cu totul alta. Ne este prezentată cetatea Tebei răpusă de o molimă îngrozitoare, care simbolizează pedeapsa aspră a zeilor, deoarece unul dintre cetățenii Tebei a comis o mare nelegiure cu mulți ani în urmă (l-a omorât pe Regele Laios), faptă care trebuie răzbunată, iar orașul va fi salvat numai după depistarea și înlăturarea vinovatului. Oedip, înțeleptul rege al Tebei de la acea vreme, dorește să afle adevărul, pentru a-și cruța cetățenii de atâta suferință și moarte. El va duce o amplă investigație, însă ceea ce va afla va schimba atât cursul vieții sale, cât și al familiei. Personaje precum profetul orb Tiresias, mesagerul și păstorul lui Laios, vin în fața monarhului pentru a întregi povestea vieții lui Oedip și vor scoate la iveală secrete de familie care vor decide soarta regelui.

Astfel, cu mulți ani în urmă, lui Laios, regele Tebei, i s-a prevestit că fiul pe care i-l va naște Regina Iocasta își va omorî tatăl și se va căsători cu mama sa. Oripilat de această profeție, monarhul va cere unui servitor să lege gleznele copilului (de aici venindu-i numele) și să îl abandoneze pe Muntele Cithaeron, unde va muri, iar vorbele oracolului nu se vor mai adeveri. Însă pruncul a fost găsit de către un cioban și a fost încredințat Regelui Corintului, Polybos, care l-a adoptat și l-a crescut ca pe propriul fiu.

Mai târziu, tânărul Oedip va consulta Oracolul din Delphi și va auzi aceeași profeție cunoscută și de Laios. Crezând că Polybus era tatăl său biologic, Oedip părăsește cetatea, iar în drumul său intră într-o încăierare și îl omoară pe Laios. Ajuns în Teba, el răspunde ghicitorii Sfinxului și este răsplătit cu tronul fostului rege și cu mâna reginei văduve, Iocasta, propria-i mamă, care îi va dărui patru copii. Este interesant faptul că, deși cetatea Tebei suferă la începutul piesei din cauza lui Oedip, nu zeii sunt cei care îi pedepsesc pe el și pe Iocasta, ci fiecare dintre soți săvârșește câte un gest radical, fie pentru a plăti prețul ignoranței, fie pentru a scăpa de rușinea incestului. Deși Laios, Iocasta și Oedip încearcă să păcălească destinul născocind modalități de a-l evita sau mințindu-se că au anulat profeția, în cele din urmă sunt prinși în plasa propriilor erori, care îi împing spre nenorocire.

Ovidiu Drîmba afirmă în Istoria teatrului universal că Sofocle, spre deosebire de Eschil,  diminuează efectul destinului asupra personajului, creând  un nou tip de legătură între om și elementul fatidic, „relație în care atenția este concentrată asupra personalității umane, a responsabilității morale, a voinței sale de acțiune – atribute ce vor culmina în Oedip rege” (p. 19). Astfel, dorința lui Oedip de a afla adevărul este unealta care se întoarce împotriva lui, consecințele imediate fiind autopedepsirea regelui pentru propria-i mândrie și inconștiență, căderea sa bruscă de la statutul de rege la cel de cerșetor, autoexilarea, dezbinarea familiei sale și blestemul rostit de însuși Oedip, care va cădea peste el și copiii săi.

Oedip este un personaj al contrastelor, care pendulează între speranță și deznădejde, este bun conducător al cetății și totodată criminal, are certitudini și dubii, stări contradictorii care îl poziționează în mijlocul axei dintre bine și rău și este foarte mândru. Prin acest tip de personaj, Sofocle înțelege și pătrunde mai bine în psihicul uman, dând viață unui personaj nemuritor. Cât privește complexul lui Oedip, care a devenit chiar mai cunoscut decât protagonistul tragediei lui Sofocle, Freud i-a făcut un deserviciu legendarului rege al Tebei, deoarece el nu a fost atras inconștient de mama sa și nu a simțit repulsie față de tată, deoarece Oedip nu știa că ei erau adevărații săi părinți. Este ca și cum te-ai îndrăgosti de cineva, v-ați căsători, iar peste ani ați afla că sunteți frați sau altfel de rude apropiate.

Nu pot încheia această recenzie fără a menționa că, deși Sofocle s-a inspirat din mitologie pentru a reda destinul tragic al regelui Tebei, mai aflăm tot din Istoria teatrului universal faptul că și Eschil a scris o tragedie despre Oedip, însă aceasta nu s-a păstrat, iar Oedip rege este cea mai jucată piesă antică din istoria teatrului. Deși tragedia lui Oedip poate nu ne impresionează la fel de mult, așa cum s-a întâmplat cu spectatorii mileniului trecut, incestul rămâne o temă tabu și în zilele noastre, iar Oedip rege rămâne un exemplu al decăderii unui individ care a făcut câteva greșeli radicale din ignoranță, iar consecințele se vor răsfrânge și asupra generațiilor următoare, așa cum vom vedea în celelalte două tragedii: Oedip la Colona și Antigona.