Poezie: Când muzica moare

 

Soarele dezmiardă parcul cel pustiu,

Unde frunze moarte-n zborul arămiu

Fac cortină deasă pentru o artistă

Cu păr ca de flame – o violonistă.

 

Sub bărbia-i albă coardele vibrează,

Sunete divine ceru-nduioşează,

Iară astrul-rege picuri de-aur varsă

Peste muziciana cu pasiune-aleasă.

 

Vânt de nostalgie prin copaci foşneşte,

Visul melancolic sub pleoape domneşte

Ca o siluetă de fantomă vie,

Care iar ar face viaţa să-i învie;

 

Fiindcă printre note, sonate, concerte,

Inima şi gândul devin cam inerte,

Iar vigoarea-i subtă de rutina vieţii

O făcea să-şi piardă sensul tinereţii.

 

Unde e acela, care cu-al său glas,

Lumea i-o întoarse cu susul în jos,

Lăsând-o să se-ntrebe ce a mai rămas

Din idei şi gânduri despre ce-i frumos?

 

Doar pustietate searbădă, atee

Era tot pământul fără de turnee;

Dară nici acelea nu-i erau plăcute

De când ziua toată se sparse-n minute.

 

Unde-era tenorul cu voce de înger,

Care-i topi gheaţa iute ca un fulger

Şi-o schimbă cu totul, fără să o ştie,

Oferindu-i dulce semn de prietenie.

 

Acum el plecase-n Franţa sa natală,

Lăsând-o pe fată-ntr-o Italie goală…

Discordant capriciu, arie ruşinoasă,

Simfonii banale –Cui îi mai pasă?

 

De el nu mai vine, lumea ei dispare,

Vântul nu mai bate, aştrii cad în mare,

Vioara se strică, gândul nu mai doare,

Iar inima doarme când muzica moare.

Poezie inspirată de Edith Piaf – Les Feuilles Mortes

Poezie: De ce noiembrie?

 

De ce noiembrie-i atât de-apăsător

cu nopțile-i de tartar,

în care fantomele amintirilor dansează în hore,

iar sufletul ți-e greu ca plumbul

și mintea-ți este încețoșată ca vremea de afară

și tu te simți nepriceput

la orice lucru ce ți se dă de făcut?

 

Când plouă și frunzele-s moarte,

mă simt ca bătrânul Bacovia,

trist și resemnat prin parcul solitar

cu arbori despuiați de podoaba lor,

 căci doamna-toamnă a luat cu sine

 ce a mai rămas din căldura verii,

și din frumusețea și strălucirea lui septembrie și octombrie,

cântate de poeții de-a lungul timpului.

 

Noiembrie, de ce ne sădești atâta tristețe și melancolie în suflet

cu ploile tale reci ca moartea,

care prevestesc o iarnă lungă și plictisitoare,

de parcă am deplânge și noi somnul Mamei Naturi?

 

Decât să mi se mai cuibărească frigul în oase și pustiul în suflet,

mi-aș dori mai degrabă să hibernez

și să mă trezesc la sfârșit de primăvară.

Recenzie: Florile răului de Charles Baudelaire

Titlu: Florile răului

Titlu original: Les Fleurs du Mal

Autor: Charles Baudelaire

Gen: Poezie, Simbolism

Anul apariției: 1857

Anul apariției acestei ediții: 2003

Publicată de Grupul Ebooks libres et gratuits

Rating: 4/5 stele

Dacă acum ceva timp am vorbit despre romanul simbolist și decadent al scriitorului belgian Georges Rodenbach, acum este momentul să ne îndreptam atenția spre însuși teoreticianul simbolismului, Charles Baudelaire.

Florile răului (Les Fleurs du Mal) este o colecție de poezii publicată în 1857, care înglobează o mare parte din creația poetică baudelaireană din anul 1840 până la moartea autorului. Pentru cei care nu cunosc sau nu sunt prieteni cu limba lui Voltaire, Editura Adevărul Holding a scos o ediție nouă a Florilor răului în anul 2012, inclusă în colecția 101 cărți de citit într-o viață. Însă eu am citit versiunea franțuzească pentru a simți muzicalitatea versurilor simboliste.

Volumul este împărțit în mai multe secțiuni, precum urmează: două poeme introductive (Au poète impeccable și Au lecteur), Spleen et idéal, Tableaux parisiens, Le vin, Fleurs du Mal, Révolte, La Mort, Pièces condamnées, Appendice I. Supplément aux Fleurs du Mal (Nouvelles Fleurs du Mal, Les Epaves, Poèmes de l’édition posthume des Fleurs du Mal), Appendice II. Autre pièces și Appendice III. Documents divers, care include prefața unei noi ediții a cărții, patru articole scurte în care Baudelaire explică de ce a scris Florile răului și care erau intențiile sale și, nu în ultimul rând, notițe și documente adresate avocatului său.

Nu cred că este greu de intuit, cel puțin din conținutul ultimei anexe că Florile răului a fost o carte controversată, îndelung criticată, chiar șocantă pentru Franța mijlocului de secol al XIX-lea, din cauza limbajului brutal și obscen pe care Baudelaire nu s-a jenat să îl folosească. Însă nu doar limbajul a scandalizat Parisul, ci și temele și motivele literare îndrăznețe considerate tabu sau imorale până atunci: sexualitatea și homosexualitatea, viciile, superficialitatea femeilor, ipocrizia și ignoranța societății, religia văzută dintr-o perspectivă întunecată și ironică etc.

« Ce livre est essentiellement inutile et absolument innocent, n’a pas été fait dans un autre but que de me divertir et d’exercer mon goût passionné de l’obstacle. Quelques-uns m’ont dit que ces poésies pouvaient faire du mal; je ne m’en suis pas réjoui ». (Loc. 3363-3364)

Când am citit volumul de poezii baudelaireene n-am avut câtuși de puțin senzația că acestea sunt scrise în acel secol al restricțiilor și al pudibonderiei, ci parcă aparțineau măcar începutului de secol XX. Poate că și Baudelaire, la fel ca alți scriitori, s-a născut prea devreme, într-o societate care nu voia sau nu știa cum să îi recepteze mesajele poetice. El, fără doar și poate, a deschis calea pentru trei curente culturale – și literare în particular – ale sfârșitului de secol XIX și ale începutului de secol XX – simbolismul, decadența și modernismul. Poeziile lui Baudelaire au un grad mare de abstractizare și ambiguitate, apar procedee precum sugestia, corespondențele și sinestezia, care aduc un aer nou și o muzicalitate deosebită. Astfel, prin intermediul operei sale poetice și a ideilor inovatoare, Baudelaire a inspirat și alți poeți, care nu pot fi separați de curentul simbolist: Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Paul Valéry, etc.

Acum voi încheia recenzia, recomandând această colecție de poezii care trebuie citită, măcar din curiozitate, pentru că a adus un aer inovator literaturii vremii și a deschis porțile către o nouă eră a poeziei. Poate că fără Baudelaire nu am fi ajuns la modernism și postmodernism.

 

Recenzie: Poeme persane de Otto Stark

Titlu: Poeme persane

Autori: Baba Taher, Omar Khayyam, Saadi, Jalaladin Rumi, Șabestari și Hafez

Gen: Poezie, Religie, Misticism, Spiritualitate

Anul apariției: 2014

Editura Herald

Colecția: PRINCEPS

Traducător: Otto Stark

Prefața: George Grigore

Rating: 3,5/5 stele

Dacă tot am citit Iubirea a spus, tradusă în limba română de Simona Trandafir, și The Essential Rumi, tradusă în limba engleză de către poetul americam Coleman Barks, m-am gândit să continui această incursiune în poezia orientală/sufită cu volumul Poeme persane, tradus și adnotat de Otto Stark, carte apărută la Editura Herald în anul 2014. Colecția este prefațată de George Grigore, care îl omagiază pe traducător pentru iscusința prin care redă aproape cu fidelitate creațiile celor mai importanți poeți persani (Baba Taher, Omar Khayyam, Saadi, Jalaladin Rumi, Șabestari și Hafez) fără a știrbi frumusețea și fără a strica prozodia și structura gramaticală originală.

În majoritatea poemelor din acest volum este prezentă tema beției sau a vinului, care trebuie înțeleasă metaforic, deoarece are o legătură strânsă cu sufismul și reprezintă „acea înaltă expresie a sufletelor îmbătate de dragoste divină” (p. 5) pentru că vinul este considerat în Coran o „băutură paradisiacă” și consumarea lui este interzisă în Islam. Mai mult, reminiscențe ale venerării vinului numit Haoma, asemănător cu ambrozia grecilor sau cu Soma indienilor, s-au păstrat în misticism cu modificările de rigoare aduse de religia islamică. Însă beția spirituală nu este singura temă comună a acestor poezii, ci și dragostea dintre privighetoare și trandafir, care reprezintă iubirea pătimașă a privighetorii neîmpărtășită de trandafir. Însă pentru a înțelege mai bine legenda, schimbați genurile celor doi protagoniști, deoarece, în limba persană, privighetoarea este de gen masculin, iar trandafirul de gen feminin.

Înainte de fiecare secțiune veți găsi o scurtă prezentare a fiecărui poet, câteva date biografice, lucrările importante care i-au făcut cunoscuți în spațiul oriental și chiar european, poeziile cu formă fixă specifice acestei zone culturale (rubaiul și gazelul), stilul și temele abordate de către poeți și, nu în ultimul rând, volumele din care traducătorul a selectat un anumit număr de poezii pentru a închega această colecție. Apoi, la sfârșitul cărții, veți găsi notele referitoare la simbolurile sufite, citatele din Coran, personajele din legendele persane ș.a.

Deși am găsit numeroase informații interesante, poemele, prin abundența metaforelor și a arhaismelor, m-au făcut să hoinăresc cu gândul într-o lume orientală liniștită, unde poeții meditau la viața trecătoare a Omului. Nu pot spune că mi-a plăcut întotdeauna stilul sau traducerea anumitor poeme. Nu spun că nu a fost o traducere bună, dar unele rubaiate ale lui Omar Khayyam mi s-au părut repetitive, iar la poeziile lui Rumi nu am simțit acea esență spirituală pe care o au în volumele menționate la începutul recenziei.

Poezia lui Rumi este aparent simplă, în ciuda simbolurilor brodate în versurile ei sau a mesajelor înțelepte pe care le propagă. În rest, poeziile sunt foarte frumoase și uneori triste, însă Kayyam și Hafez încearcă să alunge tristețea prin vizitele la cârciumă sau la iubita cu zulufi parfumați și buze roșii ca vinul. Ceea ce m-a amuzat la acești doi poeți este faptul că dacă nu aș fi știu că poeziile lor au caracter metaforic și mistic, aș fi crezut că sunt cântece de pahar din Persia medievală, unde omul trebuia să se împace cu gândul trecerii timpului și cu deșertăciunea și să petreacă pentru a face în ciudă sorții.

Chiar dacă n-am fost pe deplin încântată de acest volum, sunt sigură că sunt persoane cărora le va plăcea să redescopere acești poeți persani și lucrările lor mistice. În încheiere am ales un rubai al lui Omar Khayyam care ilustrează cel mai bine efemeritatea vieții fiecăruia dintre noi:

„Mă tot uitam la un olar cu silă,

cum frământa sub tălpi un boț de-argilă,

și-argila îi spunea pe glasul ei:

Și eu am fost ca tine, fie-ți milă!” (Rubai 211,  p. 56)

 

Recenzie: Iubirea a spus… de Jalaladin Rumi

Titlu: Iubirea a spus…

Author: Jalaladin Rumi

Gen: Poezie, Religie, Misticism, Spiritualitate

Anul apariției: 2003

Editura Kamala

Traducător: Simona Trandafir

Rating: 5/5 stele

Această colecție de poezii persane, create de maestrul sufit Jalaladin Rumi și traduse în limba română de către Simona Trandafir, a reprezentat o adevărată surpriză pentru mine, deoarece inițial aveam vaga impresie că voi găsi printre paginile acestei cărți poezii de dragoste. Însă nu a fost tocmai cum mi-am imaginat, ci cu mult mai bine. Creațiile lirice din acest volum sunt declarații de iubire închinate lui Dumnezeu și ele se încadrează astfel în categoria poeziei mistice.

Poate că unii dintre voi veți strâmba din nas la ideea de poezie mistică, dar de multe ori aparențele sunt înșelătoare, deoarece aceste poezii nu sunt greu de înțeles, iar eu nu le-am perceput ca încărcate de dogmă religioasă. Mai mult, dacă am elimina anumite referințe coranice din aceste poezii, am observa caracterul lor atemporal, care depășește sfera Islamului. Dacă până acum aveam o listă de poeți preferați, Rumi mi-a întors lumea cu susul în jos prin profunzimea versurilor, învățăturile despre importanța detașării față de lumea materială și de cea a plăcerilor, având ca scop pregătirea sufletului pentru mult așteptata și mult dorita întâlnire cu Preaiubitul. Dacă ar trebui să descriu senzația pe care o dau aceste poezii, aș spune că ele sunt ca o mână invizibilă care trece prin barierele trupului și îți mângâie sufletul cu o tandrețe nepământeană.

Despre acest poet persan voi mai vorbi și cu alte ocazii, însă tot trebuie să vă dau câteva informații biografice, de dragul cunoașterii. Jalaladin Balkhi/Rumi s-a născut în Balkh, Persia sau Afganistanul de astăzi, de unde a fugit împreună cu familia sa din cauza  invaziei mongole. S-a refugiat în Konya (Turcia) unde a devenit un maestru sufit respectat atât de musulmani, cât și de credincioșii celorlalte religii.

Cel mai important moment pentru desăvârșirea sa spirituală a fost întâlnirea cu dervișul rătăcitor Shams din Tabriz, care l-a inițiat pe Rumi în tainele iubirii mistice. Atât conversațiile, cât și dispariția neașteptată a acestui derviș din viața lui Rumi au avut un impact profund asupra celui din urmă. Maestrul sufit i-a dedicat lui Shams numeroase poeme, iar mai târziu a pus bazele ordinului Mevlevi sau Dervișii Rotitori. Cea mai cunoscută creație poetică a lui Rumi se intitulează Mathnawi, o lucrare vastă care însă nu a fost scrisă de mâna poetului, ci i-a  fost dictată discipolului său, Hussam Celebi,  în perioadele de transă.

Ținând cont că avem de a face cu un volum de poezii, nu pot să vă spun decât că această lucrare este împărțită pe teme rânduite în ordine alfabetică, de la aspirație până la zbor, o organizare firească, având drept scop înlesnirea citirii poeziilor. În plus, la sfârșitul cărții se găsește un glosar unde sunt explicate succint cele mai importante simboluri sufite precum: Preaiubitul, Îndrăgostitul, Arderea, Oceanul, Beția, Trandafirul etc.

Înainte de a încheia această recenzie, vă las un filmuleț pentru a vă familiariza cu poeziile lui Rumi, iar dacă vă interesează această temă, vă invit să citiți și recenzia mea scrisă în limba engleză despre The Essential Rumi, carte tradusă și prefațată de poetul american Coleman Barks.