Social Media Book Tag

Social Media becomes more and more part of our everyday life whether we like it or not. Nowadays, it’s really hard to picture our lives without it or the Internet as a whole. A while, my friend Elena from eLitere.ro posted her answers for the Social Media Book Tag which combines two things I enjoy: social networks and books, which were made to go hand in hand in my world. Without further ado, here are my answers to this fun little book tag.

Twitter – Your favourite shortest book

Well, that’s a bit tricky because my favourite books are not so short, but I’m going to say La țigănci by Mircea Eliade, which is translated into English as With The Gypsy Girls. It’s a paranormal novella that has elements of magic realism and it’s basically the story of a poor piano teacher named Gavrilescu who lives a plain and unfulfilled artistic life, but deep inside he longs for adventure and he is drawn to a mysterious house where strange things happen and times flows differently. This is one of my favourite works of Romanian literature and I would recommend it to any bookworm out there because Eliade was a great writer.

Facebook – A book everybody pressured you into reading

Of all the recommendations I get from my family, friends and acquaintances, the book one of my mum’s friends insists that I should read is Isabel Allende’s The House of The Spirits. I would gladly read it if it weren’t for two reasons: I’m not very fond of family sagas in general and the second reason is that I read Zorro which is written by the same author and I didn’t like it because the story drags a lot and it was a painful read.

Tumblr – A book you read before it was cool

To be honest, I’m quite the opposite. I watch many book-tubers, so I know what’s cool or trendy, but I prefer to go my own way and read a book because I’m interested in it, not because everyone else reads it. There are a few popular books I would like to try, but they aren’t on my top priority list for now. I own enough books to keep me entertained for the following years and I’ve signed up to some author newsletters to be noticed about their newest releases.

MySpace – A book you don’t remember whether you liked or not

I don’t think such a thing ever happened to me. I might forget the name of the characters or parts of the plot, but I usually remember if I read a book or not, even if I hated it.

Instagram – A book that was so beautiful you had to Instagram it

I don’t have an Instagram account, but I like to look at other readers’ bookstagrams. For me, every book is beautiful in its own way, so I don’t have an answer for this one. However, I’m going to take photos of the books I own for my book reviews and other tags.

Youtube – A book you wish would be turned into a movie

I would like to see Lust, Money & Murder by Mike Wells turned into a blockbuster or into a TV/Netflix series because it’s an action-packed espionage thriller full of suspense, twists, criminals and a badass female Secret Service agent. What else can you ask for? Even the series has a resounding title begs to be printed on a movie poster or to appear in a movie trailer.

Goodreads – A book you recommend to everyone

Hmm. there are a few novels I love to death, but I’ll switch to poetry now and recommend The Essential Rumi by Coleman Barks because his poems are spiritual, they make you question everything you did in life and you become aware that less is more. I know that this isn’t a book for everybody out there, but Rumi is my favourite poet of all time and it will be very difficult for anyone else to take his place.

Skype – A book with characters that you wish you could talk to instead of just reading about

Now this one is actually easy because I would like to meet any character from Effrosyni Moschoudi’s novels The Necklace of Goddess Athena and The Lady of the Pier which is actually a trilogy I’m currently reading.  I would like to meet and hang out with Phevos, Ksenia, Daphne or Manos because I’m obsessed with myths and Greek culture and civilisation. Plus, they are kind and hardworking youngsters from whom I have a lot to learn.

If you’ve enjoyed this article, like or share it with your friends and if you want to play along, feel free to leave a comment with your answers or if you already have an article or a video response, please leave the link to your blog or video below. I would be more than happy to take a look.

Recenzie: La țigănci de Mircea Eliade

Titlu: La țigănci

Autor: Mircea Eliade

Gen: Paranormal, Realism Magic

Anul apariției: 1962

Anul apariției acestei ediții: 2006

Editura Cartex 2000

Rating: 5/5 stele

De ceva timp, am avut un chef nebun să citesc ceva de Mircea Eliade, însă după atâtea romane în limba engleză mi-a venit ideea de a reciti nuvela fantastică La țigănci,  pe care am văzut-o într-o versiune dramatizată la teatru, în perioada liceului. Așa cum poate știți, protagonistul nuvelei este Gavrilescu, un profesor de pian care își duce traiul de pe o zi pe alta, având sufletul înecat în banal și în neîmpliniri atât financiare cât și artistice. Gavrilescu este un om nefericit, care are adesea monologuri interioare, deși intră în conversații și cu ceilalți călători, tânjind după puțină atenție, și se simte sufocat de viața sa mediocră și plină de rutină, pe care o duce.

„Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă încercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist…”

Totuși, Gavrilescu este însetat de cunoaștere, iar subiectul despre casa misterioasă a țigăncilor îi stârnește curiozitatea să afle mai multe informații. Măcar așa mai poate ieși din cumplita rutină care îi macină existența. El pare uneori a fi absent sau pur și simplu distrat sau visător, de parcă ar încerca să evadeze cumva într-un spațiu prielnic sufletului său de artist. „Sînt artist, spuse Gavrilescu (…) Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet…”

Motivul arșiței, care apare obsesiv pe parcursul narațiunii și de care se tot plânge Gavrilescu, poate semnifica viața sa mediocră, iar admirația profesorului pentru Colonelul Lawrence al Arabiei poate fi dorința lăuntrică a protagonistului nostru de a ieși din cotidian și de a explora locuri necunoscute precum la țigănci, un loc obscur considerat un subiect tabu și rușinos de către unii dintre călătorii din tramvai. Gavrilescu îmi pare un personaj destul de ciudat cu monologurile și conflictele sale interioare. Pare destul de confuz, zăpăcit și pe alocuri enervant cu obsesiile lui cu privire la arșiță, neîmplinirea sa profesională și autoînvinovățirea constantă referitoare la deciziile greșite luate în trecut, care au dus la viața lipsită de satisfacții din prezent.

Bordeiul țigăncilor este spațiul sacru în care legile din lumea profană nu se mai aplică: timpul trece mai lent, oglinzile, paravanele, pereții și covoarele își schimbă forma, consistența și uneori par să se întrepătrundă; iar cele trei fete (țiganca, grecoaica și evreica) par a fi niște preotese care ascultă „spovedania” legată de trecut a lui Gavrilescu și îl ademenesc într-un joc aparent infantil (protagonistul trebuie să ghicească cine este țiganca)… joc pe care bărbatul îl pierde de fiecare dată. Fetele se învârt în cerc precum niște iele, iar Gavrilescu este prins în vârtejul supranatural pe care nu îl înțelege și căruia nu îi poate rezista.

„(…) încercă sa se oprească, să se smulgă din mîinile acelea care-l învîrteau în iureș, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putință să se desprindă. Simțea în nări dogoarea trupurilor tinere și parfumul acela exotic, depărtat, și auzea în el, dar și în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănțuind. Simțea de asemenea că hora îl poartă ușor, printre fotolii și paravane, către fumul încăperii, dar după cîtva timp renunță să se mai împotrivească — și nu-și mai dădu seama de nimic.”

Ceea ce urmează jocului fetelor reprezintă scena cea mai interesantă și misterioasă din nuvelă datorită elementelor suprarealiste care dau senzația de oniric, dar și de o posibilă halucinație. Cineva scria pe Goodreads că Gavrilescu ar fi putut simți efectele opiului, deoarece Eliade obișnuia să consume acest narcotic, însă nimic nu este menționat clar în nuvelă. Putem face totuși speculații, iar indiciul de la care putem porni este faptul că țiganca îl sfătuiește pe Gavrilescu să nu bea prea multă cafea. Poate că baba i-a pus ceva în acea cafea sau poate că protagonistul a început să halucineze tocmai din cauza cafelei.  Pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să cred că visul ciudat al lui Gavrilescu este un simbol al purgatoriului sau chiar al iadului – întunecat, cu o căldură sufocantă, unde obiectele din decor prind viață și se mișcă singure – însă Gavrilescu îmi pare din ce în ce mai derutat după revenirea la lumea reală, în loc să fie mai liniștit și purificat.

„Eu venisem aici din simplă curiozitate. Mă interesează lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus: Gavrilescule, iată o ocazie să-ți îmbogățești cunoștințele. N-am știut că e vorba de jocuri naive, copilărești. Vă închipuiți, m-am văzut deodată gol, și auzeam voci, eram sigur că dintr-un moment în altul… înțelegeți ce vreau să spun…”

Eugen Simion spunea că nuvela lui Eliade este „o alegorie a morții”, iar ultima parte (de la întoarcerea lui Gavrilescu în planul profan până la sfârșitul cărții) are simboluri clare în această privință: de la moartea sau plecarea din București a cunoscuților protagonistului, întâlnirea cu birjarul care a fost dricar în tinerețe, până la revederea cu Hildegard, marea iubire a lui Gavrilescu. Ea este acea prezență nepământeană pe care Gavrilescu practic putea să o aleagă de la bun început când intrase la țigănci, însă el a ales-o la sfârșit, pentru că nu mai avea altă opțiune. Până și baba îi spune lui Gavrilescu despre Hildegard că: „Mai e doar nemțoaica. Ea nu doarme niciodată…”

Nu-mi vine să cred că încă mă fascinează această nuvelă datorită suspansului și misterului pe care povestea le degajă și datorită simbolurilor care fac această lectură o experiență inedită la orice vârstă. După atâția ani, deși încă mai știam în mare despre ce era vorba în nuvelă, am rămas surprinsă de detaliile pe care le-am uitat; așa că, implicit, am redescoperit povestea. Mai mult, am privit-o dintr-o perspectivă nouă, ceea ce nu se întâmplă cu toate cărțile, deoarece anumite impresii din școală sunt greu de schimbat.

Recenzie: Zorro de Isabel Allende

Începe legenda

 

Titlu: Zorro

Subtitlu: Începe legenda

Titlu original: El Zorro

Subtitlu original:Comienza la leyenda

Autor: Isabel Allende

Gen: Aventură, Ficțiune istorică, Realism magic

Anul apariției: 2005

Anul apariției acestei ediții: 2006

Editura Humanitas

Colecția: Seria de autor Isabel Allende

Traducător: Cornelia Rădulescu

Rating: 2/5 stele

Eroismul este o ocupație prost plătită, care adesea duce la un sfârșit prematur, de aceea atrage atâția fanatici și persoane cu o fascinație maladivă pentru moarte. Există foarte puțini eroi cu inimă romantică și sânge iute. S-o spunem de-a dreptul: ca Zorro nu e nimeni.

Sunt numeroși autori cunoscuți pe care vreau neapărat să-i citesc, însă contează foarte mult prima carte aleasă, fiindcă impresia pe care ți-o lasă poate avea un rol decisiv asupra lecturilor tale următoare. Mai exact, dacă primul roman nu ți-a plăcut, este posibil să nu mai fii tentat să citești altceva scris de același autor. Astfel, pentru că încă nu mă încumet să citesc faimosul roman Casa spiritelor, am preferat să aleg o altă carte a Isabelei Allende, și anume Zorro: Începe legenda (El Zorro: Comienza la leyenda), un roman de ficțiune istorică publicat la noi în 2006 la Editura Humanitas și tradus în limba română de Cornelia Rădulescu.

Deși nu se știe cu exactitate cine a fost adevăratul bandit care l-a inspirat pe Johnston McCulley să-i dea viață celebrului personaj în anul 1919, ceea ce contează este popularitatea acestui Robin Hood al Lumii Noi, care a apărut în mai multe filme, cărți și cultura pop. Romanul scriitoarei chiliene, Isabel Allende, este un fel de prequel sau o biografie fictivă a legendarului personaj dinaintea povestirilor lui McCulley și încearcă să pună personajul într-o nouă lumină… sau cel puțin asta presupun că a fost intenția autoarei. Aici, Diego de la Vega nu este un nobil spaniol pur ca în versiunea bine-cunoscută, ci un metis, rodul iubirii Căpitanului Alejandro de la Vega cu războinica indiană Toypurnia.

De la maică-sa moștenise culoarea ochilor și firea rebelă, iar de la taică-său, membrele lungi, trăsăturile cizelate, eleganța naturală și setea de cunoaștere. Iar de la amândoi, o îndrăzneală impulsivă, vecină cu nebunia; nu se știe însă de unde moștenise grația jucăușă (…)” (p. 72)

Ținând cont că este vorba de o biografie, mă așteptam să aflu informații despre primii ani de viață ai lui Diego, despre părinții săi, despre prietenul său Bernardo, care i-a fost ca un frate și tovarăș de joacă, etc. Era firesc să apară și elemente de ordin istoric și politic despre Spania colonialistă, indienii persecutați și umiliți, mentalitățile vremii, Inchiziție și legende ale populației native. Din păcate, am avut niște surprize neplăcute, care m-au făcut să detest această carte și m-au determinat să nu o pot termina.

Deși ideea de a citi o biografie, fie și fictivă, a lui Zorro părea seducătoare la început, stilul predominant descriptiv și distant a omorât încetul cu încetul tot entuziasmul și elanul meu de cititor curios. Am simțit un exces de zel în a descrie și a explica fiecare colțișor sau fapt istoric, de parcă cititorul a trăit până acum sub o piatră și nu a auzit în viața lui de colonialism sau de Inchiziție. Pe lângă acest info-dumping, narațiunea a fost foarte distantă, povestită și nu „arătată”, iar prin aceasta îmi părea că observ personajele de sus, ca dintr-un elicopter, fără a le distinge foarte bine. Deși Diego de la Vega ar fi trebuit să fie personajul principal al romanului, naratorul nu a focalizat camera pe el așa cum ar fi trebuit, pentru că era ocupat să sară și să zăbovească prea mult în „curțile” altor personaje.

Îmi pare foarte rău pentru această carte, pentru că, așa cum am scris și în introducere, este primul roman al Isabelei Allende pe care l-am citit, însă nu a fost o experiență livrescă prea plăcută. Traducerea în limba română a fost foarte bună, informațiile istorice aveau rolul lor, dar au fost folosite în exces, iar povestea ar fi avut potențial dacă narațiunea n-ar fi fost atât de demonstrativă, explicativă și povestită.