Recenzie: Don Quijote de La Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra

Titlu: Don Quijote de La Mancha

Autor:  Miguel de Cervantes Saavedra

Traducători: Ion Frunzetti, Edgar Papu

Gen: Aventură, Realism, Satiră

Anii apariției: Vol I în 1605 și Vol 2 în 1615

Anul apariției acestei ediții: 2011

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 5/5 stele

                                                                        
Multă lume a auzit și a folosit măcar o dată expresia livrescă „a se bate/lupta cu morile de vânt”, al cărei sens este „a întreprinde acțiuni inutile, ridicole” sau „a se lupta cu dușmani ireali”. Totuși mi se pare injust să ne amintim de Don Quijote doar prin intermediul acestei expresii, adesea golită de conținut. Din această cauză și datorită faptului că am prins drag de Cavalerul Tristei Figuri, m-am gândit să vă vorbesc despre binecunoscutul roman al lui Cervantes.

Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de La Mancha) publicat în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha (El ingenioso caballero Don Quijote de La Mancha) în 1615 și reprezintă o satiră la adresa romanelor cavalerești, populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de secol XVII, și la adresa societății spaniole a acelor vremuri. Romanul este considerat o capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ 50 de limbi.

La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra epocii în care a trăit și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol XVI, romanele cavalerești erau încă foarte populare, mai ales în rândul claselor sociale inferioare, care se delectau cu aventurile pline de elemente miraculoase ale bravilor cavaleri și cu dragostea domnițelor virtuoase. Așa cum se întâmplă și în literatura de azi, temele și eroii acelor cărți medievale și-au pierdut treptat valoarea literară devenind doar o literatură puerilă, plină de înflorituri și de melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu astfel de cărți, în loc să își vadă de treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui îi displăceau aceste istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori considerau că acele cărți conțineau numai minciuni și erau nocive pentru oameni, astfel îndepărtându-i de morala creștină.

Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția sa, Doña Catalina, o iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să scrie un roman în care ia în derâdere și ridiculizează cavalerismul și curtoazia. În Don Quijote de La Mancha, intenția autorului era „de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de insanități din cărțile cavalerești.” (p 13)

Cervantes, mai spune George Călinescu, vrea o literatură întemeiată pe verosimil, încărcată de observație morală și socială, cu eroi pozitivi și critică a celor negativi, fiindcă numai o astfel de literatură poate fi educativă și exemplară: „ejemplo de las costumbres”. „Creatorul lui Don Quijote este așadar unul din părinții realismului și ca atare foarte aproape de noi. Spre a face dorit verosimilul și a dezgusta de fabulos a inventat un nebun făcând tot soiul de isprăvi rizibile”. (p.13)

Acum să părăsim domeniul criticii literare, pentru a ne îndrepta atenția asupra firului narativ. Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de la țară, din regiunea La Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să trăiască într-o lume imaginară, construită pe baza lecturilor sale, o lume  plină de regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Astfel, el se crede cavaler rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în căutare aventurii, a pericolelor și, nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă numele în Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează mârțoaga Rocinante și împreună cu ea pornește la drum, având asupra sa arme de carton. La fel ca în cărțile citite de el, Don Quijote se hotărăște să dedice viitoarele sale victorii, unei domnițe – Dulcinea del Toboso – care are ca sursă de inspirație o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele ei adevărat, Aldonza Lorenzo. În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar Quijano o văzuse doar de câteva ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran credul și fără carte, pe numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în aventurile sale. În schimbul serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă, unde Sancho va fi guvernator. Împins de sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu bucurie propunerea.

În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați, preoți, condamnați și nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl privesc, fapt ce duce adesea la umilințe și bătăi, pe care atât el cât și Sancho le îndură. Din multitudinea de aventuri, voi aminti doar câteva mai cunoscute și mai reprezentative, cu scopul de a ilustra nebunia protagonistului.

În prima aventură, Don Quijote se oprește la un han, unde le confundă pe prostituate cu domnițele virtuoase din cărți, iar pe hangiu cu un castelan; astfel îi cere hangiului să îl învestească în calitate de cavaler, iar acesta din urmă, dându-și seama că drumețul său nu este în toate mințile, îi face pe plac, simulând o ceremonie în grajdul său.

Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don Quijote le confundă cu niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe stăpânul său că se înșală, Don Quijote nu îl ascultă, ci se îndreaptă în galop spre prima moară care îi iese în cale. Din păcate, vântul puternic sfărâmă lancea bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu cal.

Mai târziu, Don Quijote și Sancho văd doi nori imenși de praf, iar cavalerului rătăcitor i se pare că vede două armate în luptă (armata împăratului maur Alifanfaron și armata regelui Pentapolin). Îi enumeră lui Sancho toți regii și cavalerii despre care a citit în cărți, iar apoi decide să intre și el în bătălie, pentru a lupta împotriva maurului. Sancho nu înțelege despre ce vorbește stăpânul său, deoarece scutierul nu vede nicio armată, ci doar două turme de oi. Nici de data asta Don Quijote nu îl ascultă pe Sancho, astfel el este atacat cu pietre de către ciobanii turmelor. De fiecare dată când Sancho încearcă să îl aducă la realitate pe Don Quijote, acesta neagă, replicând că tot ceea ce vede scutierul nu este adevărat ci opera vreunui vrăjitor, care dorește să îl păcălească pe cavaler.

Inițial, Cervantes a scris doar un volum despre faimosul cavaler, numai că, după câțiva ani de la apariția Iscusitului hidalgo Don Quijote de La Mancha, un alt autor a publicat o continuare a aventurilor lui Don Quijote. Acest fapt l-a determinat pe Cervantes să scrie al doilea volum al cărții, care tratează teme mai serioase precum tema identității, a iluzionării și a ficționalizării. Astfel, în Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha continuă aventurile celor doi eroi, care deveniseră cunoscuți prin intermediul unei cărți (volumul analizat mai sus). Don Quijote este recunoscut oriunde merge, dar de cele mai multe ori ajunge batjocura tuturor, inclusiv a lui Sancho. Spre exemplu, Don Quijote îi cere lui Sancho să îl ducă la casa Dulcineei, iar scutierul, neștiind ce să facă, găsește trei țărăncuțe urâte și încearcă să îl convingă pe cavaler că aceste femei sunt Dulcinea și domnițele ei. Don Quijote nu crede inițial, dar, la insistențele scutierului, cavalerul îngenunchează în fața uneia dintre ele. Crezând că cei doi bărbați râd de ele, țărăncile pleacă.

Într-o altă aventură, Don Quijote și Sancho Panza sunt invitați de către un duce și o ducesă la castel, eveniment care îl face pe Don Quijote să se creadă un cavaler adevărat, pentru că gazdele sale îl tratează ca pe cavalerii de odinioară. Ducele și ducesa știu că Don Quijote este nebun și că Sancho este ușor de păcălit; astfel ei născocesc câteva situații absurde, pentru a râde de cei doi musafiri. De exemplu, ducele știe din primul volum că Sancho își dorește să guverneze o insulă, așa că îl informează pe scutier că îl va face guvernator peste Barataria, o insulă, care, de fapt, este un sat din domeniu ducal. Sancho pare a fi un guvernator destul de cumpătat, dar când i se înscenează un război proaspătului guvernator i se face frică și preferă să renunțe la insulă.

În cadrul altei farse, Don Quijote și Sancho trebuie să încalece un cal zburător de lemn, pentru a-l înfrunta pe vrăjitorul Malambruno. Cei doi se urcă pe cal sunt legați la ochi și chiar cred că zboară prin văzduh, din ce în ce mai aproape de soare, în timp ce ducele, ducesa și ceilalți curteni se amuză de naivitatea lor. Pentru a încheia aventura celor doi eroi, curtenii dau foc cozii calului, care explodează și îi trântește la pământ pe Don Quijote și pe Sancho. După ce își revin, cei doi observă o lance înfiptă în pământ, pe pergamentul căreia scrie că Don Quijote și-a dus la bun sfârșit misiunea.

George Călinescu afirmă că, prin Don Quijote, „Cervantes creează un nou tip de personaj — înțeleptul nebun sau nebunul înțelept, care dorește și încearcă să schimbe lumea într-una mai nobilă. Cervantes a încercat să promoveze o serie de idei neacceptate în epocă, precum moralitatea, libertatea sau dreptatea, pe care le-a pus cu prudență în gura unui nebun iresponsabil” (p.16). Don Quijote vede cavalerul ca pe o persoană pusă în slujba umanității, un justițiar, care luptă pentru libertate. În esență, protagonistul aleargă după himere, pentru că detestă și nu este în stare să vadă realitatea. Pe de altă parte, Sancho Panza este un om simplu, fără știință de carte, dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru că îi este loial. Inițial, Sancho încearcă să-i deschidă ochii lui Don Quijote, dar pe parcurs începe și el să creadă în fantasmele stăpânului său.

Chiar dacă sunt foarte diferiți – Don Quijote fiind visător prin excelență, iar Sancho Panza vocea realității – cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se înțeleagă reciproc, pentru că însușirile unuia compensează lipsurile celuilalt. De exemplu, dacă Don Quijote folosește înțelepciunea livrescă – are un discurs solemn, amplu, plin de fraze înflorite – Sancho folosește înțelepciunea populară pentru a-și spune punctul de vedere.

Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și cea mai puțin valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire narative secundare sau digresiuni și poate fi citit în trei chei – comică, tragică și absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei interpretări.

Voi încheia aici, nu înainte de a spune că, prin Don Quijote, Cervantes ne sugerează să nu citim cărți lipsite de valoare literară și ne învață să fim cititori raționali și responsabili. În cazul contrar, există riscul de a ne quijotiza.

Recenzie: Ciuleandra de Liviu Rebreanu

Titlu: Ciuleandra

Autor: Liviu Rebreanu

Gen: Psihologic, Realism

Anul apariției: 1927

Anul apariției acestei ediții: 2013

Editura Gramar

Colecția: Capodopere ale romanului românesc

Rating: 5/5 stele

Așa cum am menționat în A Song Title Book Tag, Ciuleandra este una din cărțile mele preferate – am citit-o de trei ori, la diferență de câțiva ani, însă de fiecare dată am simțit că descopăr ceva nou sau văd evenimentele dintr-un alt unghi. Deși Liviu Rebreanu a scris numeroase romane pe teme sociale, eu mă simt mai atașată de această scriere de întindere relativ mică, în care se observă interesul autorului pentru studierea psihicului uman prin intermediul unei proze de introspecție. Romanul Ciuleandra a apărut în 1927, însă inițial a fost notat sub forma unei nuvele intitulată Nebunul, așa cum declara însuși autorul.

În Ciuleandra se găsesc următoarele teme: tema alienării individului, drama personală, degradarea morală a tinerilor din lumea bună şi implicaţiile pe care le au acestea asupra psihicului protagonistului, care au ca rezultat final crima. Constantin Cubleşan, în prefaţa unei ediții mai vechi, spune că firul narativ al romanului urmăreşte în detaliu destinul şi decăderea eroului, iar mobilul crimei trebuie căutat în regulile impuse de Policarp Faranga fiului său. Ca o ironie a sorţii, impunerea de către bătrânul Faranga a simulării nebuniei, va declanșa cu adevărat boala mentală a fiului.

Pe scurt, romanul se deschide cu scena violentă, în care Puiu Faranga, fiul fostului ministru de justiţie Policarp Faranga, îşi ucide soţia, pe frumoasa şi melancolica Madeleine. După aflarea faptei, tatăl pune la cale un plan pentru a-şi salva fiul de închisoare. El îl obligă pe Puiu să simuleze nebunia pentru a fi internat într-un sanatoriu de boli psihice, la care Policarp avea relaţii, unde Puiu urma să fie ţinut sub observaţie şi de unde se presupune că ar fi obţinut un certificat, potrivit căruia tânărul nu ar fi fost în deplinătatea facultăţilor mentale la momentul săvârşirii crimei. Însă, în locul doctorului pe care îl cunoștea, Policarp îl găsește pe doctorul Ion Ursu, o persoană integră, fapt care stârneşte îngrijorarea bătrânului Faranga, că nu va obţine rezultatul scontat şi hotărăşte să demareze formalităţile pentru mutarea lui Puiu în alt sanatoriu.

În timpul consultaţiilor, Puiu îi mărturiseşte doctorului că nu ştie de ce şi-a omorât soţia. El îi povesteşte cum a cunoscut-o pe Mădălina: într-un sat din judeţul Argeş, la jocul numit Ciuleandra. Îi relatează despre cumpărarea, adopția și rafinarea fetei în pensioane străine pentru a o pregăti în vederea intrării în înalta societate bucureșteană și pentru căsătoria forțată cu Puiu. După ce anumite secrete ies la iveală, starea psihică a protagonistului, și așa fragilă, se degradează și mai tare, până la punctul fără de întoarcere. Finalul romanului este oarecum așteptat, deși mă șochează de fiecare dată și îmi amintește de catharsisul aristotelian din Poetica.

Până la momentul internării în sanatoriu, Puiu Faranga niciodată nu şi-a pus problema de a se autoanaliza, deoarece el punea preţ doar pe plăcerile vieţii, așa cum se întâmplă cu idul freudian. Rămas orfan de mic, protagonistul a fost sufocat de dragostea tatălui şi a mătuşii Matilda. Astfel, el încă este tratat ca un copil de către cei doi, chiar şi la vârsta de 30 de ani. Fără a da prea multe detalii, observăm efectele devastatoare ale personalității dominatoare a bătrânului asupra fiului său, de la decizia împrospătării sângelui familiei, determinându-l pe Puiu să aleagă drept soţie o ţărancă, până la impunerea așa-zisei nebunii și internarea în ospiciu, pentru a scăpa de închisoare. Astfel, Policarp Faranga nu a lăsat personalitatea lui Puiu să se manifeste, să ia propriile hotărâri şi să fie responsabil, creând complexul lui Oedip. Însă în lipsa mamei, „Puiu proiectează asupra imaginii interiorizate a tatălui întreaga încărcătură emoţională, de tip pasional, care caracterizează îndeobşte legătura primară cu mama. Eul său adoptiv este astfel condamnat să rămână imatur”, după cum remarca Liviu Maliţa în Alt Rebreanu. Tot din perspectivă freudiană, Policarp este întruchiparea supraeului, deoarece el nu era afectat de crima în sine, ci de consecințele pătării numelui familiei sale.

În perioada şederii în sanatoriul doctorului Demarat, Puiu Faranga trece de la stadiul de negare a crimei și a morții Mădălinei la analiza propriilor trăiri, care va avea ca rezultat autocunoaşterea protagonistului. Puiu încearcă să scape de povara vinovăţiei, inventând tot felul de scenarii, dând vina pe predispoziţia sa ereditară de a ucide și găsind țapi ispășitori în rândul celorlalte personaje. Deși protagonistul are anumite idei confuze, halucinații și obsesii, nu își poate explica de ce și-a omorât soția, însă personajul care îl ajută pe Puiu să rememoreze trecutul este doctorul Ion Ursu. În faţa lui, mărturisirile făcute de pacient pot fi considerate adevărate piese de puzzle, care vor duce la dezlegarea enigmei crimei.

Ar mai fi foarte multe lucruri de spus și de analizat, fie psihanalitic, fie hermeneutic, însă intenția mea este să vă invit la lectură, în caz că nu ați citit deja cartea. Romanul este ușor de parcurs, narațiunea este la persoana a treia, personajele sunt bine conturate și dau impresia de veridicitate, ca în orice scriere realistă. Pe mine mă fascinează de fiecare dată treptele nebuniei lui Puiu, de la prefăcătoria impusă de tată, la alienarea propriu-zisă și la finalul care trezește deopotrivă milă și/sau groază în cititor.

Recenzie: Pentru o noapte de dragoste de Émile Zola

Titlu: Pentru o noapte de dragoste

Titlu original: Pour une nuit d’amour

Autor: Émile Zola
Gen: Realism, Naturalism

Anul apariției: 1883

Anul apariției acestei ediții: 2011

Publicat de Norph-Nop Editions

Rating: 5/5 stele

De multe ori se întâmplă să aleg o carte pentru titlul ei deosebit sau pentru coperta lucioasă și colorată. Din această cauză îmi formez așteptări false, care vor fi răsturnate, mai devreme sau mai târziu, de conținutul real al cărții. Totuși, dacă așteptările îmi sunt anulate de un fir narativ captivant, motivele inițiale pentru alegerea volumului respectiv nici nu mai contează.

Cam așa s-a întâmplat când am descoperit romanul scriitorului francez Émile Zola, Pentru o noapte de dragoste (Pour une nuit d’amour), publicat în 1883. La început nu am fost sigură dacă să citesc sau nu această carte, deoarece obișnuisem să cred despre scrierile lui Émile Zola că nu sunt pe gustul meu, pentru că sunt macabre și spun povestea unor personaje cu probleme mentale, care scot la iveală tot ce este mai urât și mai josnic din om. Totuși, cel puțin în cazul romanului pe care îl voi prezenta, m-am înșelat. Titlul cărții mi s-a părut foarte tentant, chiar dacă, în sinea mea știam că Zola este părintele naturalismului și că personajele lui sunt ciudate, violente și au un istoric patologic.

Din primele pagini facem cunoștință cu protagonistul poveștii, Julien Michon, un funcționar de 25 de ani, orfan de ambii părinți, care trăiește o viață monotonă într-un orășel francez de provincie numit Chanteclaire, situat în apropiere de Versailles. Julien este un tânăr foarte timid, muncește enorm în biroul său de la poștă, trăiește după reguli fixe și este complexat de felul cum arată; din această cauză el se resemnează că va îmbătrâni singur, fără să aibă vreun prieten sau vreo parteneră de viață. Dar, fiind o fire sensibilă și reflexivă, el adoră muzica; astfel, după ce se lasă întunericul, Julien începe să cânte la flautul său din lemn galben, care răsună în  Piața Quatre-Femmes, până la hotelul Marsanne.

Într-o noapte, în timp ce cânta la flaut, la o fereastră a hotelului apare o prezență feminină, care pare fascinată de melodiile lui Julien. Această prezență se numește Thérèse de Marsanne, fiica unui marchiz, proprietarul hotelului menționat mai sus. Julien este un tânăr naiv, care probabil nu a mai fost vreodată îndrăgostit de cineva, deoarece el o divinizează pe Thérèse de prima dată când o vede. La rândul ei, fata se întreabă cine poate fi acel Prince-Charmant, care cântă ca o privighetoare și pe care îl aude în fiecare noapte?  Flautul din lemn galben, prin intermediul căruia Julien își cântă dragostea,  este instrumentul seducției: îi face pe fiecare să viseze la celălalt și îi face să se întâlnească în întunericul nopții la fereastră.

Din nefericire, Julien este un outsider – îndrăgostit pe deasupra – care habar nu are cum este Thérèse cu adevărat. Fiica marchizului moștenește niște defecte ereditare, are o fire ciudată și crudă. Istoria familiei Thérèsei a fost plină de morțiile tragice ale numeroși membri sau de viețile ciudate ale altora, comportamentele lor fiind ușor anormale sau erau nebuni de-a dreptul. Exemplul următor va ilustra cel mai bine apucăturile Thérèsei. Chiar de când avea șase ani, Thérèse a început să-și tortureze fratele de lapte și prietenul din copilărie, pe Colombel, călărindu-l prin grădină, apăsându-i câte o ureche până când îi dădea sângele sau își înfigea unghiile în carnea lui atunci când era furioasă pe el. Mai târziu, Colombel, pentru a încerca să o domine și să se răzbune pe Thérèse, o violează în repetate rânduri, dar ea nu protestează, preferând să ascundă acest secret. Cei doi tineri se luptă parte în parte, ca în copilărie, pentru a-și demonstra unul altuia care dintre ei exercită o mai mare putere asupra celuilalt. Din păcate, joaca lor infantilă și lipsită de raționament se transformă în ceva foarte serios și tragic.

Bine, dar totuși ce-i cu noaptea de dragoste? Acest titlu este ironic, pentru că Julien visează la o noapte petrecută în compania adoratei lui; însă Thérèse nu îl ademenește în budoarul ei pentru a i se dărui, ci pentru că are nevoie de cineva care să îi facă un serviciu murdar. În schimbul serviciului tânărului, ea îi promite lui Julien o noapte de dragoste. Va accepta Julien propunerea Thérèsei, al cărei scop este doar să-l folosească în propriul său interes? Citiți cartea și veți afla răspunsul.

Chiar dacă are un număr redus de pagini, regăsim două fire narative – viața monotonă a lui Julien și manifestările psihopate ale Thérèsei – care se întâlnesc și se depărtează în funcție de evenimentele petrecute. Povestea este relatată la persoana a treia, naratorul mișcă obiectivul camerei între Julien și Thérèse, pentru ca noi să pătrundem în mintea fiecăruia. Îmi place nespus felul cum Zola creează suspansul în acest roman, de la orașul liniștit până la tenebrele acțiunilor personajelor, care întunecă treptat atmosfera. Totul este atât de bine calculat și minuțios realizat, încât nu m-am putut opri din citit până la ultimul cuvânt. Sunt destul de sigură că această carte mi-a deschis apetitul pentru genul thriller, pe care l-am descoperit mai târziu.

În concluzie, dacă vă place misterul, thriller-ul și nu vă deranjează prea tare scenele violente, pe alocuri macabre, atunci vă recomand să citiți această carte și nu veți regreta.