Recenzie: Harry Potter și piatra filosofală de J.K. Rowling

Cartea I din seria Harry Potter

 

Titlu: Harry Potter și piatra filosofală

Titlu original: Harry Potter And The Philosopher’s Stone

Autor: J.K. Rowling

Traducător: Florin Bican

Gen: Fantasy

Anul apariției: 1997

Anul apariției acestei ediții: 2015

Editura Arthur

Seria: Harry Potter

Rating: 4/5 stele

„Să fii iubit cu o dragoste atât de puternică, chiar dacă cel care te-a iubit nu mai este, te face să fii protejat pentru totdeauna. E ca o armură.” (p. 336)

Deși sună ciudat și poate chiar paradoxal, eu am ajuns să-l citesc pentru prima data pe Harry Potter ca adult, la finele anului 2017. Chiar dacă știam de existența acestei serii de foarte mult timp, nu am fost atrasă de ea, nici în copilărie, nici în adolescență. Cred că de vină a fost prima traducere în limba română unde denumirile caselor, activităților magice și personajelor de la Hogwarts erau traduse cam nefiresc. Totuși, când a apărut o nouă ediție a seriei, la Editura Arthur, despre care am auzit numai de bine, gândul de a încerca primul volum a început să îmi dea târcoale. Astfel, m-am decis să pun și eu mâna pe preaiubita carte scrisă de J.K. Rowling, o poveste care a încântat copilăria multor cititori.

Am vaga senzașie că majoritatea celor care citesc recenzia mea știu deja despre ce este vorba în primul volum din Harry Potter, însă voi aminti pe scurt premisa cărții Harry Potter și piatra filosofală, scrisă de J.K. Rowling. După moartea timpurie a părinților săi, Harry Potter este dat în grija singurelor sale rude, familia Dursley, care mai mult îl hărțuiesc și umilesc decât îl cresc ca pe un nepot. Chiar dacă unchiul și mătușa tot încearcă să-i ascundă adevărul despre părinți și identitatea sa, Harry va afla de la uriașul Hagrid  cine este el cu adevărat și va porni în aventura vieții sale, deoarece este admis la școala pentru vrăjitori și vrăjitoare, Hogwarts. Acolo, Harry va scăpa de bătăușul și răsfățatul său văr, Dudley și de rude lui uricoase, însă va da de Draco Malfoy și de profesorul Snape, care îl urăsc din prima secundă când îl văd. Din fericire pentru Harry, nu toată lumea îl dușmănește, iar Ron și Hermione devin acei prieteni pe care se poate baza și împreună cu care încearcă să deslușească misterul pietrei filosofale, care poate cădea în orice clipă în mâinile cui nu trebuie.

Harry este inițial tipul copilului marginalizat și hărțuit, atât de copiii de vârsta lui, cât și de adulții din casă, de la care ai avea oarecare pretenții; însă ce le poți cere lui Vermon și Petuniei, care nu cred în magie sau în orice fenomen supranatural care depășește îngusta lor viziune despre lume. Astfel, experiențele neplăcute și stilul de viață izolat pe care l-a dus Harry în casa familiei Dursley, nu îl înrăiesc pe protagonistul nostru, ci îl fac milos și rațional; astfel îi ajută pe colegii lui, care fie au necazuri din cauza lui Malfoy sau sunt atacați de un trol, cum s-a întâmplat în cazul lui Hermione. Fiecare aventură îl face pe Harry din ce în ce mai curajos și mai curios să exploreze locurile interzise din castel alături de prietenii săi. Chiar dacă nu toate incursiunile lor au un deznodământ fericit, soldându-se cu puncte scăzute pentru Casa Gryffindor, Harry nu va descoperi doar cine dorea să folosească piatra filosofală în scopuri neortodoxe, ci va afla și informații despre părinții săi.

Din câte mi-am dat seama, temele din acest volum sunt lupta dintre  bine și rău, pentru că Harry, Ron și Hermione vor să oprească o anumită persoană să pună mâna pe piatra filosofală, iubirea, adevărul, predestinarea pentru că lui Harry îi este scris să ajungă vrăjitor, așa cum au fost și părinții lui și nu în ultimul rând, prietenia, pentru că Harry nu și-ar fi dus misiunea până la capăt fără prietenii lui.

„De fapt, Piatra asta nici nu era chiar așa un lucru minunat, – oricât de mulți bani și oricâtă viață lungă ți-ai dori – cele două lucruri pe care oamenii, de regulă, și le doresc mai presus de orice. Din păcate, însă, oamenii ăștia par să aibă o predilecție pentru a alege exact lucrurile care le fac cel mai mult rău.” (p. 334)

Traducerea realizată de scriitorul Florin Bican este foarte bună deoarece felul în care vorbesc personajele este bine adaptat la stilistica românească, iar casele și elementele magice apar în carte cu denumirea originală, așa cum a fost imaginată de J.K. Rowling sau cu o denumire asemănătoare – o alegere binevenită care păstrează culoarea lumii autoarei. Mi se pare inedită ideea de școală de magie cu cele patru Case de la Hogwarts (Gryffindor, Hufflepuff, Ravenclaw și Slytherin), unde fiecare elev ajunge după ce este repartizat de o pălărie fermecată. Fiecare casă are un blazon, o culoare distinctivă și reguli stricte bazate pe puncte, care se adună sau de scad, în funcție de rezultatele bune sau de încălcările regulamentului. La sfârșitul anului școlar se trage linia și în cadrul unei festivități somptuoase, se înmâneză Cupa Caselor, casei care a acumulat cele mai multe puncte.

„Va merge la cea mai bună școală de vrăjitorie și magie din lume. După șapte ani acolo, nici el n-o să se mai recunoască. O să fie, în sfârșit, printre copii la fel ca el și va studia cu cel mai mare maestru pe care l-a avut școala Hogwarts vreodată, Albus Dumbledore… ” (p. 72)

Deși povestea orfanului Harry, care ajunge pe tărâmul școlii de magie Hogwarts, mi s-a părut un concept inedit, am avut dificultăți în a parcurge prima parte a cărții, deoarece, pentru mine a fost puțin cam multă expozițiune, nu fără sens, însă eram destul de nerăbdătoare să îl văd pe Harry urcat în trenul către Hogwarts, departe de o familie care avea în comun cu el doar legăturile de sânge și nimic altceva. Însă am început să îl îndrăgesc cu adevărat pe protagonist abia de la lecțiile de zbor, când caracterul lui prinde din ce în ce mai mult contur, iar prietenii lui încep să se distingă mai bine și să i se alăture în aventuri. Povestea este foarte drăguță, te ține în priză, de la un anumit moment, are un concept unic pentru perioada în care J.K. Rowling a scris cartea și personaje cu minți ascuțite și replici bine gândite. Mă bucur că am reușit, în sfârșit, să citesc această carte. Deși nu face parte din topul cărților mele preferate, trebuie să remarc faptul că este foarte bine scrisă și concepută și, la un moment dat în viitor, mi-aș dori să citesc și cel de- al doilea volum.

Care este volumul vostru preferat din seria Harry Potter? Vă rog să nu stricați lectura cititorilor care încă nu au descoperit seria!

 

Recenzie: Chiriaș la Cluj de Marius Oliviu Iacob

Fiziologii extrase dintr-un jurnal

 

Titlu: Chiriaș la Cluj

Subtitlu: Fiziologii extrase dintr-un jurnal

Autor: Marius Oliviu Iacob

Gen: Literatură română contemporană, Umor

Anul apariției: 2016

Școala Ardeleană

Rating: 2/5 stele

Notă:  Am primit această carte în format electronic de la autor în schimbul unei recenzii oneste! Îi mulțumesc domnului Marius Oliviu Iacob pentru exemplarul trimis!

Deși am primit romanul Chiriaș la Cluj de la autorul său, Marius Oliviu Iacob, pentru recenzie încă de astă vară, recunosc că am cam stat să deliberez dacă să onorez această promisiune sau nu. Cu riscul de a strica lanțul de recenzii pozitive ale celorlalți cititori, mărturisesc că mi-am cam prins urechile cu această carte, pentru că a fost o lectură foarte confuză. Inițial, mi s-a părut interesant faptul că romanul a avut drept sursă de inspirație poezia Balada chiriașului grăbit  scrisă de George Topârceanu, însă ceea ce am citit m-a dezamăgit.

Hipolit Sterea este protagonistul acestui roman experimental. Personajul nostru este proprietarul unui modest apartament cu terasă din Cluj, însă salariul mic de la editura la care lucrează îl împinge să-și închirieze locuința cu scopul de a face rost de bani, în vederea amenajărilor pe care și le dorea. Astfel, Hip, la rândul lui se mută cu chirie, într-o zonă mai centrală. Am spus mai sus că este un roman experimental, sau cel puțin așa l-am perceput eu, deoarece nu are o intrigă sau un fir narativ concret, pe care să-l urmărești. Nu. Ne este prezentată viața de zi cu zi a lui Hip cu rutina, micile mizerii și neajunsurile traiului din provincie.

Legăturile dintre lumea ficțională și cea reală, ele se rup, și simți că vrei să pleci. Descoperi că „locul” sau poziția ta nu erau chiar așa cum ți-ai imaginat tu. Și apoi, chiar despre motivație-i vorba: ești mai prezent și mai motivat când schimbi locul – totul e nou.” (p. 9)

La prima vedere, Hip mi s-a părut genul artistului ratat, care aspiră la meseria de scriitor, însă, fie că se autolimitează, fie că îi este îngrădit talentul de către societatea în care trăiește. Cu toate acestea, scrie povestioare amuzante pe Catchy.ro, dar și postări despre imobiliare pe blogul său. Deși Hip încearcă să fie profund, eu nu am putut stabili o legătură cu el. Chiar dacă protagonistul are o filosofie proprie de viață, eu nu am simțit nimic pentru el sau pentru celelalte personaje, care mi s-au părut slab conturate și nu foarte interesante. Poate că această indiferență a mea față de poveste este cauzată și de lipsa intrigii sau a unor elemente care să-mi capteze atenția. În această carte apar și niște micro-istorisiri de-ale lui Hip împletite în poveste, cărora însă le-a lipsit sarea și piperul, la fel ca și în cazul personajelor.

Deși au fost trimiteri la literatură, precum faptul că Hip voia să scrie o piesă de teatru despre George Topârceanu și Otilia Cazimir, la fel ca poeziile care apar în text, nu au fost situate pe prim plan pentru a mă motiva să citesc romanul de la un capăt la altul. Nu este greu de ghicit că atât Hip, cât și prietenul său Oli sunt fațete ale autorului deoarece în roman sunt menționate site-urile pe care însuși Marius Oliviu Iacob scrie; astfel, găsim în text anumite elemente autobiografice. Cât privește orașul Cluj, din păcate, nu pot confirma sau infirma veridicitatea descrierilor cartierelor clujene, deoarece nu am vizitat acest oraș până acum.

Ceea ce mi-a plăcut însă, a fost scrisul corect, fie el și sub forma vorbirii moderne, stilul jurnalistic al naratorului și unele glumițe și ironii care chiar m-au făcut să râd. Romanul are caracter metaliterar deoarece Oli (naratorul) ne prezintă viața obișnuită și lipsită de evenimente notabile a lui Hip, iar noi suntem părtași la scrierea acestui roman care nu se conformează niciunei reguli a romanului tradițional. În rest, m-am simțit de multe ori confuză în timp ce citeam dialogurile, pentru că nu izbuteam să diferențiez întotdeauna vocile personajelor.

În final, îmi este greu să mă pronunț dacă acest roman nu a fost pe gustul meu sau pur și simplu nu l-am înțeles. Poate că acei cititori care locuiesc sau care iubesc Clujul, vor înțelege mai bine povestea proprietarului devenit chiriaș.

Recenzie: Calea sângelui și-a inimii de Oliviu Crâznic

Fantezie. Supranatural. Romantism Negru.

 

Titlu: Calea sângelui și-a inimii

Subtitlu: Fantezie. Supranatural. Romantism Negru.

Autor; Oliviu Crâznic

Gen: Fantasy, Science-Fiction, Gothic, Horror

Anul apariției; 2013

Rating: 4/5 stele

Deși am citit și anul trecut mini-colecția Calea sângelui și-a inimii scrisă de Oliviu Crâznic, am simțit că nu am avut starea necesară pentru a mă bucura pe deplin de ea; așa că m-am gândit să-i mai dau o șansă anul acesta, pentru că, mai nou, am prins gustul prozei scurte, fapt care demonstrează că gusturile mele sunt într-o continuă schimbare. Dacă stau să mă gândesc, sunt mai multe motive pentru care voiam să recitesc și să recenzez această carte. Pe lângă interesul stârnit de recenzia Elenei, amândouă am avut oportunitatea de a-l întâlni pe scriitor la Cruxmas Fair and Party, în decembrie 2016, unde a prezentat Fantasticul de impact: De la Ghilgameș la „Urzeala Tronurilor” alături de dramaturgul și criticul literar Alexandra Medaru.

Calea sângelui și-a inimii este o scurtă antologie în care se găsesc trei povestiri (Trecătoarea, Însângerată, luna și  Mascarada învinșilor) și un fragment din romanul gothic Și la sfârșit a mai rămas coșmarul.  Fiecare povestire aparține unei anumite perioade istorice, de la Antichitate și Evul Mediu, la un viitor mai îndepărtat. Unul dintre elemente comune este drumul predestinat, care trebuie străbătut de personaje fără frică pentru a-și înfrunta destinul sau a afla adevărul. Este prezentă antiteza viață-moarte de care personajele nu se pot feri pentru a-și îndeplini menirea, dar și legătura strânsă dintre eros și thanatos, care duce rapid de la fascinație și seducție, la moarte.

Intrigile din Trecătoarea și Însângerată, luna au loc pe plaiuri mioritice și au ca teme comune războiul și moartea, suspansul fiind creat prin repetarea unor întâmplări sângeroase ori misterioase care stârnesc angoasa, dar și curiozitatea cititorului. În ambele povești, personajele sunt prinse în labrintul vieții și al morții, din care, de cele mai multe ori nu vor ieși tefere, ci răpuse de mâna destinului. Deși aceste două povestiri sunt foarte scurte, felul simplu în care sunt relatate te prinde și te ajută să intri în acea atmosferă apăsătoare și misterioasă din care simți că nici tu nu poți ieși. Interesant este faptul că personajele din Trecătoarea sunt conștiente că vor muri, însă nu au o altă variantă decât să-și riște propriile vieți pentru a-și face datoria. Ideea morții iminente și a pierderii treptate a terenului în fața inamicilor, mă duce cu gândul la Cântecul lui Roland, unde toată arier-garda francilor este nimicită de către mauri. Felul în care se repetă micro-scenele m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva, la un moment dat, romanii au început să halucineze, deoarece dacii care îi atacau păreau să ia forma unor entități supranaturale, imune legilor pământene.

Mascarada învinșilor este o poveste plasată într-un viitor incert – prima povestire din Emergaarde Saga – într-un univers ficțional aflat în plin război. Povestea aparține fără doar și poate genului science-fiction datorită tehnologiei folosite de către personaje (comunicatorul funcționează prin intermediul energiei solare, soldații au plăci de autentificare), animalelor ficționale (khazug și canteri) și poate chiar a numelor ieșite din comun (Ermengaarde Eyes,  Lester Cath, Sober Nombrum). Prima dată când am citit povestea anul trecut, nu prea am înțeles-o, dar acum m-am mai familiarizat cu genul și am simțit că narațiunea a curs mai ușor. Îmi place că Emergaarde este neînfricată, și deși este singură în fort, știe cum să scoată informații de la cei doi soldați străini, folosindu-se de punctele lor  slabe.

Fragmentul din Coșmarul este cartea despre Nunta marchizei de Lauras. Cavalerul Arthur de Seragens (naratorul nostru) este nevoit să participe la nunta marchizei Josphine de Lauras alături de prietenul său, vicontele Raoul de Vincennes, pentru a infirma anumite bârfe despre trecutul obscur al marchizei, care nu trebuie să ajungă la urechile logodnicului ei auster, contele Maximillien Schwartz. Deși marchiza a invitat nobili pestriți din provincie care nu prea se cunosc, încep treptat să se formeze grupuri și legături între ei, iar zvonurile despre viețile fiecăruia nu întârzie să apară. Mai mult, se spune că activități bizare și necurate au loc în Castelul Ultimelor Turnuri, iar poveștile relatate de unele personaje anticipează ceva terifiant. Deși snobismul, ipocrizia și minciunile sau trunchierea adevărului sunt fapte la ordinea zilei pentru oaspeții din castel, cititorul presimte că este ceva putred la mijloc și poate face supoziții referitoare la anumite personaje. Dacă presupunerile sunt corecte sau nu, rămâne de văzut.

Scriitura este foarte bine închegată, stilul este poetic și redă parfumul epocii respective, cu săli somptuoase și personaje elegante, dar simandicoase și prețioase, cărora le place să împrăștie zvonuri despre ceilalți oaspeți. Capitole sunt scurte și la obiect, descrierile sunt vizuale, iar intriga este construită treptat, piesă cu piesă. Deși încă nu mă pot pronunța cu privire la acest roman, mi s-a părut o lectură foarte interesantă și mi-a fost tare ciudă că fragmentul s-a terminat fix atunci când interesul meu pentru poveste era la cote maxime.

Dacă v-a plăcut postarea mea de astăzi, vă invit să aruncați o privire atât peste cartea prezentată mai sus, cât și peste recenzia Elenei la Coșmarul. Vă asigur că merită.

Cum recenzez o carte?

Cam cu două săptămâni în urmă, Victor, un membru al grupului Goodreads România m-a invitat să particip la discuția deschisă de un alt utilizator al platformei despre cum se scrie o recenzie, care să-l determine pe potențialul cititor să-și dorească să pună mâna cât mai repede pe respectiva carte. Am citit postarea lu Gabriel sub formă de îndrumar și am regăsit anumite aspecte de care m-am lovit și eu, atât în calitate de cititor, cât și de reviewer, pentru că nimeni nu se naște învățat, nu-i așa?

 

Mai jos, voi scrie pe scurt cum decurge procesul meu de scriere al unei recenzii și voi enumera elementele cele mai importante care alcătuiesc o recenzie concisă și argumentată cu explicațiile necesare. Nu este un plan bătut în cuie, însă încerc să nu mă abat de la el pe cât posibil. Dacă fiecare carte este diferită ca gen și poveste (cel puțin în teorie), atunci și recenzia se pliază atât pe experiența lecturii cât și pe regulile genului respectiv. De exemplu, nu poți da foarte multe detalii dintr-o carte thriller sau din continuările seriilor, din motive lesne de înțeles. Mai este și factorul subiectiv despre care scrie și Gabriel, însă oricât de obiectiv ai vrea să fii, nu ai cum să te detașezi de propriile tale opinii și trăiri, pe care ți le-a provocat o anumită întâmplare sau un personaj prin acțiunile sale cumpănite sau nu.

Procesul de scriere al unei recenzii:

  • Procesul de scriere al unei recenzii începe cu notițele (care includ teme, personaje, evenimente, scriitură, greșeli gramaticale, citate, impresiile mele, etc) pe care le aștern într-un document în timpul lecturii și uneori acele însemnări devin un mic rezumat pentru că unele detalii se mai uită cu timpul și nu vreau să recitesc porțiuni întregi dint-o carte atunci când pregătesc recenzia pentru publicare.
  • După ce corectez, adaug/scot idei,  le mut dintr-o parte în alta și leg frazele în paragrafe pentru a avea sens, am în fața ochilor primul draft pe care îl mai recitesc, corectez și editez de câteva ori pentru a ajunge la un rezultat cât mai mulțumitor. Desigur, uneori îmi mai scapă câte o greșală, însă încerc să o remediez repede, chiar și după publicare.
  • Apoi, după verificarea tuturor elementelor specifice (titlu, subtitlu, detaliile despre carte, nota de la început sau disclaimer-ul, corpul textul,  termenii și ideile îngroșate, link-urile cu trimitere la alte recenzii, poza, categoria și etichetele), urc recenzia pe blog și o distribui în mediul online după publicare.

Așa cum Toni Morrison ne sfătuiește să scriem cartea pe care ne-ar plăcea să o citim, eu mă străduiesc să scriu recenzia pe care aș vrea să o citesc și care m-ar influența în alegerea unei cărți. Deși scriu recenzii de aproape patru ani de zile, sunt conștientă că mai am multe de învățat, atât în modul cum se analizează o carte la prima lectură, cât și felul cum ar trebui să arate o recenzie scrisă de un reviewer profesionist, însă până atunci cam așa arată (în mare) scheletul recenziilor mele.

Ce conțin recenziile mele:

  • Titlul recenziei alcătuit din termenul „recenzie”, titlul cărții și numele autorului pentru o mai ușoară găsire a recenziei pe blog sau pe motoarele de căutare.
  • Subtitlul și/sau numele seriei din care face parte volumul respectiv și bineînțeles detaliul privind locul cărții în serie
  • Detalii despre carte care îl pot face pe cititor să devină interesat de ea sau să decidă dacă preferă să se uite la un alt articol.
  • Titlul cărții.
  • Titlul original dacă este vorba de o traducere dintr-o altă limbă.
  •   Subtitlul.
  • Numele scriitorului sau ale scriitorilor dacă este vorba de o colaborare sau o antologie.
  • Numele traducătorului/traducătorilor.
  • Genul și subgenurile cărții, fie că este vorba de ficțiune, poezie sau non-ficțiune.
  • Anul apariției adică anul în care a apărut cartea pentru prima dată, cu excepția lucrărilor foarte vechi unde nu se mai știe când au fost publicate.
  • Anul apariției ediției citite și recenzate pentru că unii cititori sunt interesați de acest detaliu și poate doresc să caute/cumpere acel volum.
  • Editura, în caz că nu este vorba de un scriitor independent care își publică singur cărțile sau cazul în care cărțile au ajuns în domeniul public.
  • Colecția sau seria din care face parte cartea respectivă.
  • Rating-ul inspirat de Goodreads, însă uneori lucrurile se găsesc în zona gri, așa că jumătăți de steluțe pot fi adăugate sau scoase.
  • În disclaimer sau nota de început informez cititorii despre felul cum am primit cartea (de la scriitot pentru o recenzie/ newsletter/editură sau gratuit prin intermediul reducerilor), însă aceste aspecte nu-mi influențează recenziile oneste. În cazul continuărilor din serii, cititorii sunt rugați să revină după ce au citit cartea dinaintea volumului recenzat pentru a nu le fi stricată lectura. Dacă o carte prezintă conținut sexual sau violent, o menționa tot aici în disclaimer pentru a-i avertiza pe cititorii minori sau sensibili pentru a evita recenzia.
  • Introducerea de obicei conține anumite generalități despre carte. Eu nu prea scriu date despre autori cu excepția clasicilor, deoarece interviurile cu scriitorii contemporani par a fi mai potrivite pentru astfel de informații. Eu obișnuiesc să sar peste datele despre autori atunci când citesc recenzii pe alte bloguri pentru că mă interesează în primul rând conținutul cărții, iar apoi cine a scris-o. În cazul recenziilor mai scurte sau al continuărilor seriilor, generalitățile și prezentarea subiectului pot fi găsite în același paragraf.
  • Corpul recenziei:

 O scurtă prezentare a cărții fără a deveni un rezumat: protagonistul, locul acțiunii, perioada istorică și/sau contextul în care a fost scrisă cartea (atunci când este cazul) și premiza ori intriga poveștii.

Temele și motivele care ies în evidență.

– O scurtă analiză a personajelor principale folosind exeple, citate și argumente pentru a ilustra anumite trăsături de caracter ale personalității lor, scopuri, dorințe, frici, modul de a relaționa cu alte personaje, etc..

Câteva idei despre felul cum se prezintă cartea: intrigă, descriere, atmosferă, scriitură și felul în care această lume imaginară (în cazul ficțiunii) m-a prins în mrejele ei sau, din contră, m-a făcut să mă detașez. Folosesc citate și argumente pentru a-mi susține punctul de vedere.

– Părerea personală și/sau prezentarea unei scene preferate cu citate și argumente

  • Concluzia recenziei. Recomand sau nu cartea? Uneori mai atașez un link spre un alt articol care poate fi legat de recenzie prin temă, autor sau prin pura menționare a titlului, așa cum se întâmplă în cazul tag-urilor. Mai pot pune câte o întrebare cititorilor pentru a-i antrena în discuții.

Cam așa arată ghidul meu de scriere al unei recenzii. Aș fi vrut să scriu și despre ceea ce nu îmi place la unele recenzii pe care le-am citit, însă acest subiect poate reprezenta un material bun pentru un alt articol. Dacă aveți nevoie de un ghid creat de profesioniști pentru scrierea recenziilor sau dezvoltarea unui blog a unei comunități online, aruncați o privire și peste The Essential Book Blog, care m-a ajutat să înțeleg mai bine ce înseamnă să fii reviewer.

 

Recenzie: Don Quijote de La Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra

Titlu: Don Quijote de La Mancha

Autor:  Miguel de Cervantes Saavedra

Traducători: Ion Frunzetti, Edgar Papu

Gen: Aventură, Realism, Satiră

Anii apariției: Vol I în 1605 și Vol 2 în 1615

Anul apariției acestei ediții: 2011

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 5/5 stele

                                                                        
Multă lume a auzit și a folosit măcar o dată expresia livrescă „a se bate/lupta cu morile de vânt”, al cărei sens este „a întreprinde acțiuni inutile, ridicole” sau „a se lupta cu dușmani ireali”. Totuși mi se pare injust să ne amintim de Don Quijote doar prin intermediul acestei expresii, adesea golită de conținut. Din această cauză și datorită faptului că am prins drag de Cavalerul Tristei Figuri, m-am gândit să vă vorbesc despre binecunoscutul roman al lui Cervantes.

Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de La Mancha) publicat în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha (El ingenioso caballero Don Quijote de La Mancha) în 1615 și reprezintă o satiră la adresa romanelor cavalerești, populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de secol XVII, și la adresa societății spaniole a acelor vremuri. Romanul este considerat o capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ 50 de limbi.

La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra epocii în care a trăit și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol XVI, romanele cavalerești erau încă foarte populare, mai ales în rândul claselor sociale inferioare, care se delectau cu aventurile pline de elemente miraculoase ale bravilor cavaleri și cu dragostea domnițelor virtuoase. Așa cum se întâmplă și în literatura de azi, temele și eroii acelor cărți medievale și-au pierdut treptat valoarea literară devenind doar o literatură puerilă, plină de înflorituri și de melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu astfel de cărți, în loc să își vadă de treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui îi displăceau aceste istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori considerau că acele cărți conțineau numai minciuni și erau nocive pentru oameni, astfel îndepărtându-i de morala creștină.

Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția sa, Doña Catalina, o iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să scrie un roman în care ia în derâdere și ridiculizează cavalerismul și curtoazia. În Don Quijote de La Mancha, intenția autorului era „de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de insanități din cărțile cavalerești.” (p 13)

Cervantes, mai spune George Călinescu, vrea o literatură întemeiată pe verosimil, încărcată de observație morală și socială, cu eroi pozitivi și critică a celor negativi, fiindcă numai o astfel de literatură poate fi educativă și exemplară: „ejemplo de las costumbres”. „Creatorul lui Don Quijote este așadar unul din părinții realismului și ca atare foarte aproape de noi. Spre a face dorit verosimilul și a dezgusta de fabulos a inventat un nebun făcând tot soiul de isprăvi rizibile”. (p.13)

Acum să părăsim domeniul criticii literare, pentru a ne îndrepta atenția asupra firului narativ. Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de la țară, din regiunea La Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să trăiască într-o lume imaginară, construită pe baza lecturilor sale, o lume  plină de regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Astfel, el se crede cavaler rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în căutare aventurii, a pericolelor și, nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă numele în Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează mârțoaga Rocinante și împreună cu ea pornește la drum, având asupra sa arme de carton. La fel ca în cărțile citite de el, Don Quijote se hotărăște să dedice viitoarele sale victorii, unei domnițe – Dulcinea del Toboso – care are ca sursă de inspirație o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele ei adevărat, Aldonza Lorenzo. În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar Quijano o văzuse doar de câteva ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran credul și fără carte, pe numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în aventurile sale. În schimbul serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă, unde Sancho va fi guvernator. Împins de sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu bucurie propunerea.

În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați, preoți, condamnați și nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl privesc, fapt ce duce adesea la umilințe și bătăi, pe care atât el cât și Sancho le îndură. Din multitudinea de aventuri, voi aminti doar câteva mai cunoscute și mai reprezentative, cu scopul de a ilustra nebunia protagonistului.

În prima aventură, Don Quijote se oprește la un han, unde le confundă pe prostituate cu domnițele virtuoase din cărți, iar pe hangiu cu un castelan; astfel îi cere hangiului să îl învestească în calitate de cavaler, iar acesta din urmă, dându-și seama că drumețul său nu este în toate mințile, îi face pe plac, simulând o ceremonie în grajdul său.

Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don Quijote le confundă cu niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe stăpânul său că se înșală, Don Quijote nu îl ascultă, ci se îndreaptă în galop spre prima moară care îi iese în cale. Din păcate, vântul puternic sfărâmă lancea bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu cal.

Mai târziu, Don Quijote și Sancho văd doi nori imenși de praf, iar cavalerului rătăcitor i se pare că vede două armate în luptă (armata împăratului maur Alifanfaron și armata regelui Pentapolin). Îi enumeră lui Sancho toți regii și cavalerii despre care a citit în cărți, iar apoi decide să intre și el în bătălie, pentru a lupta împotriva maurului. Sancho nu înțelege despre ce vorbește stăpânul său, deoarece scutierul nu vede nicio armată, ci doar două turme de oi. Nici de data asta Don Quijote nu îl ascultă pe Sancho, astfel el este atacat cu pietre de către ciobanii turmelor. De fiecare dată când Sancho încearcă să îl aducă la realitate pe Don Quijote, acesta neagă, replicând că tot ceea ce vede scutierul nu este adevărat ci opera vreunui vrăjitor, care dorește să îl păcălească pe cavaler.

Inițial, Cervantes a scris doar un volum despre faimosul cavaler, numai că, după câțiva ani de la apariția Iscusitului hidalgo Don Quijote de La Mancha, un alt autor a publicat o continuare a aventurilor lui Don Quijote. Acest fapt l-a determinat pe Cervantes să scrie al doilea volum al cărții, care tratează teme mai serioase precum tema identității, a iluzionării și a ficționalizării. Astfel, în Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha continuă aventurile celor doi eroi, care deveniseră cunoscuți prin intermediul unei cărți (volumul analizat mai sus). Don Quijote este recunoscut oriunde merge, dar de cele mai multe ori ajunge batjocura tuturor, inclusiv a lui Sancho. Spre exemplu, Don Quijote îi cere lui Sancho să îl ducă la casa Dulcineei, iar scutierul, neștiind ce să facă, găsește trei țărăncuțe urâte și încearcă să îl convingă pe cavaler că aceste femei sunt Dulcinea și domnițele ei. Don Quijote nu crede inițial, dar, la insistențele scutierului, cavalerul îngenunchează în fața uneia dintre ele. Crezând că cei doi bărbați râd de ele, țărăncile pleacă.

Într-o altă aventură, Don Quijote și Sancho Panza sunt invitați de către un duce și o ducesă la castel, eveniment care îl face pe Don Quijote să se creadă un cavaler adevărat, pentru că gazdele sale îl tratează ca pe cavalerii de odinioară. Ducele și ducesa știu că Don Quijote este nebun și că Sancho este ușor de păcălit; astfel ei născocesc câteva situații absurde, pentru a râde de cei doi musafiri. De exemplu, ducele știe din primul volum că Sancho își dorește să guverneze o insulă, așa că îl informează pe scutier că îl va face guvernator peste Barataria, o insulă, care, de fapt, este un sat din domeniu ducal. Sancho pare a fi un guvernator destul de cumpătat, dar când i se înscenează un război proaspătului guvernator i se face frică și preferă să renunțe la insulă.

În cadrul altei farse, Don Quijote și Sancho trebuie să încalece un cal zburător de lemn, pentru a-l înfrunta pe vrăjitorul Malambruno. Cei doi se urcă pe cal sunt legați la ochi și chiar cred că zboară prin văzduh, din ce în ce mai aproape de soare, în timp ce ducele, ducesa și ceilalți curteni se amuză de naivitatea lor. Pentru a încheia aventura celor doi eroi, curtenii dau foc cozii calului, care explodează și îi trântește la pământ pe Don Quijote și pe Sancho. După ce își revin, cei doi observă o lance înfiptă în pământ, pe pergamentul căreia scrie că Don Quijote și-a dus la bun sfârșit misiunea.

George Călinescu afirmă că, prin Don Quijote, „Cervantes creează un nou tip de personaj — înțeleptul nebun sau nebunul înțelept, care dorește și încearcă să schimbe lumea într-una mai nobilă. Cervantes a încercat să promoveze o serie de idei neacceptate în epocă, precum moralitatea, libertatea sau dreptatea, pe care le-a pus cu prudență în gura unui nebun iresponsabil” (p.16). Don Quijote vede cavalerul ca pe o persoană pusă în slujba umanității, un justițiar, care luptă pentru libertate. În esență, protagonistul aleargă după himere, pentru că detestă și nu este în stare să vadă realitatea. Pe de altă parte, Sancho Panza este un om simplu, fără știință de carte, dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru că îi este loial. Inițial, Sancho încearcă să-i deschidă ochii lui Don Quijote, dar pe parcurs începe și el să creadă în fantasmele stăpânului său.

Chiar dacă sunt foarte diferiți – Don Quijote fiind visător prin excelență, iar Sancho Panza vocea realității – cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se înțeleagă reciproc, pentru că însușirile unuia compensează lipsurile celuilalt. De exemplu, dacă Don Quijote folosește înțelepciunea livrescă – are un discurs solemn, amplu, plin de fraze înflorite – Sancho folosește înțelepciunea populară pentru a-și spune punctul de vedere.

Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și cea mai puțin valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire narative secundare sau digresiuni și poate fi citit în trei chei – comică, tragică și absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei interpretări.

Voi încheia aici, nu înainte de a spune că, prin Don Quijote, Cervantes ne sugerează să nu citim cărți lipsite de valoare literară și ne învață să fim cititori raționali și responsabili. În cazul contrar, există riscul de a ne quijotiza.