Recenzie: Chiriaș la Cluj de Marius Oliviu Iacob

Fiziologii extrase dintr-un jurnal

 

Titlu: Chiriaș la Cluj

Subtitlu: Fiziologii extrase dintr-un jurnal

Autor: Marius Oliviu Iacob

Gen: Literatură română contemporană, Umor

Anul apariției: 2016

Școala Ardeleană

Rating: 2/5 stele

Notă:  Am primit această carte în format electronic de la autor în schimbul unei recenzii oneste! Îi mulțumesc domnului Marius Oliviu Iacob pentru exemplarul trimis!

Deși am primit romanul Chiriaș la Cluj de la autorul său, Marius Oliviu Iacob, pentru recenzie încă de astă vară, recunosc că am cam stat să deliberez dacă să onorez această promisiune sau nu. Cu riscul de a strica lanțul de recenzii pozitive ale celorlalți cititori, mărturisesc că mi-am cam prins urechile cu această carte, pentru că a fost o lectură foarte confuză. Inițial, mi s-a părut interesant faptul că romanul a avut drept sursă de inspirație poezia Balada chiriașului grăbit  scrisă de George Topârceanu, însă ceea ce am citit m-a dezamăgit.

Hipolit Sterea este protagonistul acestui roman experimental. Personajul nostru este proprietarul unui modest apartament cu terasă din Cluj, însă salariul mic de la editura la care lucrează îl împinge să-și închirieze locuința cu scopul de a face rost de bani, în vederea amenajărilor pe care și le dorea. Astfel, Hip, la rândul lui se mută cu chirie, într-o zonă mai centrală. Am spus mai sus că este un roman experimental, sau cel puțin așa l-am perceput eu, deoarece nu are o intrigă sau un fir narativ concret, pe care să-l urmărești. Nu. Ne este prezentată viața de zi cu zi a lui Hip cu rutina, micile mizerii și neajunsurile traiului din provincie.

Legăturile dintre lumea ficțională și cea reală, ele se rup, și simți că vrei să pleci. Descoperi că „locul” sau poziția ta nu erau chiar așa cum ți-ai imaginat tu. Și apoi, chiar despre motivație-i vorba: ești mai prezent și mai motivat când schimbi locul – totul e nou.” (p. 9)

La prima vedere, Hip mi s-a părut genul artistului ratat, care aspiră la meseria de scriitor, însă, fie că se autolimitează, fie că îi este îngrădit talentul de către societatea în care trăiește. Cu toate acestea, scrie povestioare amuzante pe Catchy.ro, dar și postări despre imobiliare pe blogul său. Deși Hip încearcă să fie profund, eu nu am putut stabili o legătură cu el. Chiar dacă protagonistul are o filosofie proprie de viață, eu nu am simțit nimic pentru el sau pentru celelalte personaje, care mi s-au părut slab conturate și nu foarte interesante. Poate că această indiferență a mea față de poveste este cauzată și de lipsa intrigii sau a unor elemente care să-mi capteze atenția. În această carte apar și niște micro-istorisiri de-ale lui Hip împletite în poveste, cărora însă le-a lipsit sarea și piperul, la fel ca și în cazul personajelor.

Deși au fost trimiteri la literatură, precum faptul că Hip voia să scrie o piesă de teatru despre George Topârceanu și Otilia Cazimir, la fel ca poeziile care apar în text, nu au fost situate pe prim plan pentru a mă motiva să citesc romanul de la un capăt la altul. Nu este greu de ghicit că atât Hip, cât și prietenul său Oli sunt fațete ale autorului deoarece în roman sunt menționate site-urile pe care însuși Marius Oliviu Iacob scrie; astfel, găsim în text anumite elemente autobiografice. Cât privește orașul Cluj, din păcate, nu pot confirma sau infirma veridicitatea descrierilor cartierelor clujene, deoarece nu am vizitat acest oraș până acum.

Ceea ce mi-a plăcut însă, a fost scrisul corect, fie el și sub forma vorbirii moderne, stilul jurnalistic al naratorului și unele glumițe și ironii care chiar m-au făcut să râd. Romanul are caracter metaliterar deoarece Oli (naratorul) ne prezintă viața obișnuită și lipsită de evenimente notabile a lui Hip, iar noi suntem părtași la scrierea acestui roman care nu se conformează niciunei reguli a romanului tradițional. În rest, m-am simțit de multe ori confuză în timp ce citeam dialogurile, pentru că nu izbuteam să diferențiez întotdeauna vocile personajelor.

În final, îmi este greu să mă pronunț dacă acest roman nu a fost pe gustul meu sau pur și simplu nu l-am înțeles. Poate că acei cititori care locuiesc sau care iubesc Clujul, vor înțelege mai bine povestea proprietarului devenit chiriaș.

Recenzie: Calea sângelui și-a inimii de Oliviu Crâznic

Fantezie. Supranatural. Romantism Negru.

 

Titlu: Calea sângelui și-a inimii

Subtitlu: Fantezie. Supranatural. Romantism Negru.

Autor; Oliviu Crâznic

Gen: Fantasy, Science-Fiction, Gothic, Horror

Anul apariției; 2013

Rating: 4/5 stele

Deși am citit și anul trecut mini-colecția Calea sângelui și-a inimii scrisă de Oliviu Crâznic, am simțit că nu am avut starea necesară pentru a mă bucura pe deplin de ea; așa că m-am gândit să-i mai dau o șansă anul acesta, pentru că, mai nou, am prins gustul prozei scurte, fapt care demonstrează că gusturile mele sunt într-o continuă schimbare. Dacă stau să mă gândesc, sunt mai multe motive pentru care voiam să recitesc și să recenzez această carte. Pe lângă interesul stârnit de recenzia Elenei, amândouă am avut oportunitatea de a-l întâlni pe scriitor la Cruxmas Fair and Party, în decembrie 2016, unde a prezentat Fantasticul de impact: De la Ghilgameș la „Urzeala Tronurilor” alături de dramaturgul și criticul literar Alexandra Medaru.

Calea sângelui și-a inimii este o scurtă antologie în care se găsesc trei povestiri (Trecătoarea, Însângerată, luna și  Mascarada învinșilor) și un fragment din romanul gothic Și la sfârșit a mai rămas coșmarul.  Fiecare povestire aparține unei anumite perioade istorice, de la Antichitate și Evul Mediu, la un viitor mai îndepărtat. Unul dintre elemente comune este drumul predestinat, care trebuie străbătut de personaje fără frică pentru a-și înfrunta destinul sau a afla adevărul. Este prezentă antiteza viață-moarte de care personajele nu se pot feri pentru a-și îndeplini menirea, dar și legătura strânsă dintre eros și thanatos, care duce rapid de la fascinație și seducție, la moarte.

Intrigile din Trecătoarea și Însângerată, luna au loc pe plaiuri mioritice și au ca teme comune războiul și moartea, suspansul fiind creat prin repetarea unor întâmplări sângeroase ori misterioase care stârnesc angoasa, dar și curiozitatea cititorului. În ambele povești, personajele sunt prinse în labrintul vieții și al morții, din care, de cele mai multe ori nu vor ieși tefere, ci răpuse de mâna destinului. Deși aceste două povestiri sunt foarte scurte, felul simplu în care sunt relatate te prinde și te ajută să intri în acea atmosferă apăsătoare și misterioasă din care simți că nici tu nu poți ieși. Interesant este faptul că personajele din Trecătoarea sunt conștiente că vor muri, însă nu au o altă variantă decât să-și riște propriile vieți pentru a-și face datoria. Ideea morții iminente și a pierderii treptate a terenului în fața inamicilor, mă duce cu gândul la Cântecul lui Roland, unde toată arier-garda francilor este nimicită de către mauri. Felul în care se repetă micro-scenele m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva, la un moment dat, romanii au început să halucineze, deoarece dacii care îi atacau păreau să ia forma unor entități supranaturale, imune legilor pământene.

Mascarada învinșilor este o poveste plasată într-un viitor incert – prima povestire din Emergaarde Saga – într-un univers ficțional aflat în plin război. Povestea aparține fără doar și poate genului science-fiction datorită tehnologiei folosite de către personaje (comunicatorul funcționează prin intermediul energiei solare, soldații au plăci de autentificare), animalelor ficționale (khazug și canteri) și poate chiar a numelor ieșite din comun (Ermengaarde Eyes,  Lester Cath, Sober Nombrum). Prima dată când am citit povestea anul trecut, nu prea am înțeles-o, dar acum m-am mai familiarizat cu genul și am simțit că narațiunea a curs mai ușor. Îmi place că Emergaarde este neînfricată, și deși este singură în fort, știe cum să scoată informații de la cei doi soldați străini, folosindu-se de punctele lor  slabe.

Fragmentul din Coșmarul este cartea despre Nunta marchizei de Lauras. Cavalerul Arthur de Seragens (naratorul nostru) este nevoit să participe la nunta marchizei Josphine de Lauras alături de prietenul său, vicontele Raoul de Vincennes, pentru a infirma anumite bârfe despre trecutul obscur al marchizei, care nu trebuie să ajungă la urechile logodnicului ei auster, contele Maximillien Schwartz. Deși marchiza a invitat nobili pestriți din provincie care nu prea se cunosc, încep treptat să se formeze grupuri și legături între ei, iar zvonurile despre viețile fiecăruia nu întârzie să apară. Mai mult, se spune că activități bizare și necurate au loc în Castelul Ultimelor Turnuri, iar poveștile relatate de unele personaje anticipează ceva terifiant. Deși snobismul, ipocrizia și minciunile sau trunchierea adevărului sunt fapte la ordinea zilei pentru oaspeții din castel, cititorul presimte că este ceva putred la mijloc și poate face supoziții referitoare la anumite personaje. Dacă presupunerile sunt corecte sau nu, rămâne de văzut.

Scriitura este foarte bine închegată, stilul este poetic și redă parfumul epocii respective, cu săli somptuoase și personaje elegante, dar simandicoase și prețioase, cărora le place să împrăștie zvonuri despre ceilalți oaspeți. Capitole sunt scurte și la obiect, descrierile sunt vizuale, iar intriga este construită treptat, piesă cu piesă. Deși încă nu mă pot pronunța cu privire la acest roman, mi s-a părut o lectură foarte interesantă și mi-a fost tare ciudă că fragmentul s-a terminat fix atunci când interesul meu pentru poveste era la cote maxime.

Dacă v-a plăcut postarea mea de astăzi, vă invit să aruncați o privire atât peste cartea prezentată mai sus, cât și peste recenzia Elenei la Coșmarul. Vă asigur că merită.

Cum recenzez o carte?

Cam cu două săptămâni în urmă, Victor, un membru al grupului Goodreads România m-a invitat să particip la discuția deschisă de un alt utilizator al platformei despre cum se scrie o recenzie, care să-l determine pe potențialul cititor să-și dorească să pună mâna cât mai repede pe respectiva carte. Am citit postarea lu Gabriel sub formă de îndrumar și am regăsit anumite aspecte de care m-am lovit și eu, atât în calitate de cititor, cât și de reviewer, pentru că nimeni nu se naște învățat, nu-i așa?

Mai jos, voi scrie pe scurt cum decurge procesul meu de scriere al unei recenzii și voi enumera elementele cele mai importante care alcătuiesc o recenzie concisă și argumentată cu explicațiile necesare. Nu este un plan bătut în cuie, însă încerc să nu mă abat de la el pe cât posibil. Dacă fiecare carte este diferită ca gen și poveste (cel puțin în teorie), atunci și recenzia se pliază atât pe experiența lecturii cât și pe regulile genului respectiv. De exemplu, nu poți da foarte multe detalii dintr-o carte thriller sau din continuările seriilor, din motive lesne de înțeles. Mai este și factorul subiectiv despre care scrie și Gabriel, însă oricât de obiectiv ai vrea să fii, nu ai cum să te detașezi de propriile tale opinii și trăiri, pe care ți le-a provocat o anumită întâmplare sau un personaj prin acțiunile sale cumpănite sau nu.

Procesul de scriere al unei recenzii:

  • Procesul de scriere al unei recenzii începe cu notițele (care includ teme, personaje, evenimente, scriitură, greșeli gramaticale, citate, impresiile mele, etc) pe care le aștern într-un document în timpul lecturii și uneori acele însemnări devin un mic rezumat pentru că unele detalii se mai uită cu timpul și nu vreau să recitesc porțiuni întregi dint-o carte atunci când pregătesc recenzia pentru publicare.
  • După ce corectez, adaug/scot idei,  le mut dintr-o parte în alta și leg frazele în paragrafe pentru a avea sens, am în fața ochilor primul draft pe care îl mai recitesc, corectez și editez de câteva ori pentru a ajunge la un rezultat cât mai mulțumitor. Desigur, uneori îmi mai scapă câte o greșală, însă încerc să o remediez repede, chiar și după publicare.
  • Apoi, după verificarea tuturor elementelor specifice (titlu, subtitlu, detaliile despre carte, nota de la început sau disclaimer-ul, corpul textul,  termenii și ideile îngroșate, link-urile cu trimitere la alte recenzii, poza, categoria și etichetele), urc recenzia pe blog și o distribui în mediul online după publicare.

Așa cum Toni Morrison ne sfătuiește să scriem cartea pe care ne-ar plăcea să o citim, eu mă străduiesc să scriu recenzia pe care aș vrea să o citesc și care m-ar influența în alegerea unei cărți. Deși scriu recenzii de aproape patru ani de zile, sunt conștientă că mai am multe de învățat, atât în modul cum se analizează o carte la prima lectură, cât și felul cum ar trebui să arate o recenzie scrisă de un reviewer profesionist, însă până atunci cam așa arată (în mare) scheletul recenziilor mele.

Ce conțin recenziile mele:

  • Titlul recenziei alcătuit din termenul „recenzie”, titlul cărții și numele autorului pentru o mai ușoară găsire a recenziei pe blog sau pe motoarele de căutare.
  • Subtitlul și/sau numele seriei din care face parte volumul respectiv și bineînțeles detaliul privind locul cărții în serie
  • Detalii despre carte care îl pot face pe cititor să devină interesat de ea sau să decidă dacă preferă să se uite la un alt articol.
  • Titlul cărții.
  • Titlul original dacă este vorba de o traducere dintr-o altă limbă.
  •   Subtitlul.
  • Numele scriitorului sau ale scriitorilor dacă este vorba de o colaborare sau o antologie.
  • Numele traducătorului/traducătorilor.
  • Genul și subgenurile cărții, fie că este vorba de ficțiune, poezie sau non-ficțiune.
  • Anul apariției adică anul în care a apărut cartea pentru prima dată, cu excepția lucrărilor foarte vechi unde nu se mai știe când au fost publicate.
  • Anul apariției ediției citite și recenzate pentru că unii cititori sunt interesați de acest detaliu și poate doresc să caute/cumpere acel volum.
  • Editura, în caz că nu este vorba de un scriitor independent care își publică singur cărțile sau cazul în care cărțile au ajuns în domeniul public.
  • Colecția sau seria din care face parte cartea respectivă.
  • Rating-ul inspirat de Goodreads, însă uneori lucrurile se găsesc în zona gri, așa că jumătăți de steluțe pot fi adăugate sau scoase.
  • În disclaimer sau nota de început informez cititorii despre felul cum am primit cartea (de la scriitot pentru o recenzie/ newsletter/editură sau gratuit prin intermediul reducerilor), însă aceste aspecte nu-mi influențează recenziile oneste. În cazul continuărilor din serii, cititorii sunt rugați să revină după ce au citit cartea dinaintea volumului recenzat pentru a nu le fi stricată lectura. Dacă o carte prezintă conținut sexual sau violent, o menționa tot aici în disclaimer pentru a-i avertiza pe cititorii minori sau sensibili pentru a evita recenzia.
  • Introducerea de obicei conține anumite generalități despre carte. Eu nu prea scriu date despre autori cu excepția clasicilor, deoarece interviurile cu scriitorii contemporani par a fi mai potrivite pentru astfel de informații. Eu obișnuiesc să sar peste datele despre autori atunci când citesc recenzii pe alte blog-uri pentru că mă interesează în primul rând conținutul cărții, iar apoi cine a scris-o. În cazul recenziilor mai scurte sau al continuărilor seriilor, generalitățile și prezentarea subiectului pot fi găsite în același paragraf.
  • Corpul recenziei:

 O scurtă prezentare a cărții fără a deveni un rezumat: protagonistul, locul acțiunii, perioada istorică și/sau contextul în care a fost scrisă cartea (atunci când este cazul) și premiza ori intriga poveștii.

Temele și motivele care ies în evidență.

– O scurtă analiză a personajelor principale folosind exeple, citate și argumente pentru a ilustra anumite trăsături de caracter ale personalității lor, scopuri, dorințe, frici, modul de a relaționa cu alte personaje, etc..

Câteva idei despre felul cum se prezintă cartea: intrigă, descriere, atmosferă, scriitură și felul în care această lume imaginară (în cazul ficțiunii) m-a prins în mrejele ei sau, din contră, m-a făcut să mă detașez. Folosesc citate și argumente pentru a-mi susține punctul de vedere.

– Părerea personală și/sau prezentarea unei scene preferate cu citate și argumente

  • Concluzia recenziei. Recomand sau nu cartea? Uneori mai atașez un link spre un alt articol care poate fi legat de recenzie prin temă, autor sau prin pura menționare a titlului, așa cum se întâmplă în cazul tag-urilor. Mai pot pune câte o întrebare cititorilor pentru a-i antrena în discuții.

Cam așa arată ghidul meu de scriere al unei recenzii. Aș fi vrut să scriu și despre ceea ce nu îmi place la unele recenzii pe care le-am citit, însă acest subiect poate reprezenta un material bun pentru un alt articol. Dacă aveți nevoie de un ghid creat de profesioniști pentru scrierea recenziilor sau dezvoltarea unui blog a unei comunități online, aruncați o privire și peste The Essential Book Blog, care m-a ajutat să înțeleg mai bine ce înseamnă să fii reviewer.

 

Recenzie: Don Quijote de La Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra

Titlu: Don Quijote de La Mancha

Autor:  Miguel de Cervantes Saavedra

Traducători: Ion Frunzetti, Edgar Papu

Gen: Aventură, Realism, Satiră

Anii apariției: Vol I în 1605 și Vol 2 în 1615

Anul apariției acestei ediții: 2011

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 5/5 stele

                                                                        
Multă lume a auzit și a folosit măcar o dată expresia livrescă „a se bate/lupta cu morile de vânt”, al cărei sens este „a întreprinde acțiuni inutile, ridicole” sau „a se lupta cu dușmani ireali”. Totuși mi se pare injust să ne amintim de Don Quijote doar prin intermediul acestei expresii, adesea golită de conținut. Din această cauză și datorită faptului că am prins drag de Cavalerul Tristei Figuri, m-am gândit să vă vorbesc despre binecunoscutul roman al lui Cervantes.

Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de La Mancha) publicat în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha (El ingenioso caballero Don Quijote de La Mancha) în 1615 și reprezintă o satiră la adresa romanelor cavalerești, populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de secol XVII, și la adresa societății spaniole a acelor vremuri. Romanul este considerat o capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ 50 de limbi.

La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra epocii în care a trăit și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol XVI, romanele cavalerești erau încă foarte populare, mai ales în rândul claselor sociale inferioare, care se delectau cu aventurile pline de elemente miraculoase ale bravilor cavaleri și cu dragostea domnițelor virtuoase. Așa cum se întâmplă și în literatura de azi, temele și eroii acelor cărți medievale și-au pierdut treptat valoarea literară devenind doar o literatură puerilă, plină de înflorituri și de melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu astfel de cărți, în loc să își vadă de treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui îi displăceau aceste istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori considerau că acele cărți conțineau numai minciuni și erau nocive pentru oameni, astfel îndepărtându-i de morala creștină.

Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția sa, Doña Catalina, o iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să scrie un roman în care ia în derâdere și ridiculizează cavalerismul și curtoazia. În Don Quijote de La Mancha, intenția autorului era „de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de insanități din cărțile cavalerești.” (p 13)

Cervantes, mai spune George Călinescu, vrea o literatură întemeiată pe verosimil, încărcată de observație morală și socială, cu eroi pozitivi și critică a celor negativi, fiindcă numai o astfel de literatură poate fi educativă și exemplară: „ejemplo de las costumbres”. „Creatorul lui Don Quijote este așadar unul din părinții realismului și ca atare foarte aproape de noi. Spre a face dorit verosimilul și a dezgusta de fabulos a inventat un nebun făcând tot soiul de isprăvi rizibile”. (p.13)

Acum să părăsim domeniul criticii literare, pentru a ne îndrepta atenția asupra firului narativ. Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de la țară, din regiunea La Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să trăiască într-o lume imaginară, construită pe baza lecturilor sale, o lume  plină de regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Astfel, el se crede cavaler rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în căutare aventurii, a pericolelor și, nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă numele în Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează mârțoaga Rocinante și împreună cu ea pornește la drum, având asupra sa arme de carton. La fel ca în cărțile citite de el, Don Quijote se hotărăște să dedice viitoarele sale victorii, unei domnițe – Dulcinea del Toboso – care are ca sursă de inspirație o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele ei adevărat, Aldonza Lorenzo. În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar Quijano o văzuse doar de câteva ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran credul și fără carte, pe numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în aventurile sale. În schimbul serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă, unde Sancho va fi guvernator. Împins de sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu bucurie propunerea.

În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați, preoți, condamnați și nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl privesc, fapt ce duce adesea la umilințe și bătăi, pe care atât el cât și Sancho le îndură. Din multitudinea de aventuri, voi aminti doar câteva mai cunoscute și mai reprezentative, cu scopul de a ilustra nebunia protagonistului.

În prima aventură, Don Quijote se oprește la un han, unde le confundă pe prostituate cu domnițele virtuoase din cărți, iar pe hangiu cu un castelan; astfel îi cere hangiului să îl învestească în calitate de cavaler, iar acesta din urmă, dându-și seama că drumețul său nu este în toate mințile, îi face pe plac, simulând o ceremonie în grajdul său.

Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don Quijote le confundă cu niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe stăpânul său că se înșală, Don Quijote nu îl ascultă, ci se îndreaptă în galop spre prima moară care îi iese în cale. Din păcate, vântul puternic sfărâmă lancea bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu cal.

Mai târziu, Don Quijote și Sancho văd doi nori imenși de praf, iar cavalerului rătăcitor i se pare că vede două armate în luptă (armata împăratului maur Alifanfaron și armata regelui Pentapolin). Îi enumeră lui Sancho toți regii și cavalerii despre care a citit în cărți, iar apoi decide să intre și el în bătălie, pentru a lupta împotriva maurului. Sancho nu înțelege despre ce vorbește stăpânul său, deoarece scutierul nu vede nicio armată, ci doar două turme de oi. Nici de data asta Don Quijote nu îl ascultă pe Sancho, astfel el este atacat cu pietre de către ciobanii turmelor. De fiecare dată când Sancho încearcă să îl aducă la realitate pe Don Quijote, acesta neagă, replicând că tot ceea ce vede scutierul nu este adevărat ci opera vreunui vrăjitor, care dorește să îl păcălească pe cavaler.

Inițial, Cervantes a scris doar un volum despre faimosul cavaler, numai că, după câțiva ani de la apariția Iscusitului hidalgo Don Quijote de La Mancha, un alt autor a publicat o continuare a aventurilor lui Don Quijote. Acest fapt l-a determinat pe Cervantes să scrie al doilea volum al cărții, care tratează teme mai serioase precum tema identității, a iluzionării și a ficționalizării. Astfel, în Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha continuă aventurile celor doi eroi, care deveniseră cunoscuți prin intermediul unei cărți (volumul analizat mai sus). Don Quijote este recunoscut oriunde merge, dar de cele mai multe ori ajunge batjocura tuturor, inclusiv a lui Sancho. Spre exemplu, Don Quijote îi cere lui Sancho să îl ducă la casa Dulcineei, iar scutierul, neștiind ce să facă, găsește trei țărăncuțe urâte și încearcă să îl convingă pe cavaler că aceste femei sunt Dulcinea și domnițele ei. Don Quijote nu crede inițial, dar, la insistențele scutierului, cavalerul îngenunchează în fața uneia dintre ele. Crezând că cei doi bărbați râd de ele, țărăncile pleacă.

Într-o altă aventură, Don Quijote și Sancho Panza sunt invitați de către un duce și o ducesă la castel, eveniment care îl face pe Don Quijote să se creadă un cavaler adevărat, pentru că gazdele sale îl tratează ca pe cavalerii de odinioară. Ducele și ducesa știu că Don Quijote este nebun și că Sancho este ușor de păcălit; astfel ei născocesc câteva situații absurde, pentru a râde de cei doi musafiri. De exemplu, ducele știe din primul volum că Sancho își dorește să guverneze o insulă, așa că îl informează pe scutier că îl va face guvernator peste Barataria, o insulă, care, de fapt, este un sat din domeniu ducal. Sancho pare a fi un guvernator destul de cumpătat, dar când i se înscenează un război proaspătului guvernator i se face frică și preferă să renunțe la insulă.

În cadrul altei farse, Don Quijote și Sancho trebuie să încalece un cal zburător de lemn, pentru a-l înfrunta pe vrăjitorul Malambruno. Cei doi se urcă pe cal sunt legați la ochi și chiar cred că zboară prin văzduh, din ce în ce mai aproape de soare, în timp ce ducele, ducesa și ceilalți curteni se amuză de naivitatea lor. Pentru a încheia aventura celor doi eroi, curtenii dau foc cozii calului, care explodează și îi trântește la pământ pe Don Quijote și pe Sancho. După ce își revin, cei doi observă o lance înfiptă în pământ, pe pergamentul căreia scrie că Don Quijote și-a dus la bun sfârșit misiunea.

George Călinescu afirmă că, prin Don Quijote, „Cervantes creează un nou tip de personaj — înțeleptul nebun sau nebunul înțelept, care dorește și încearcă să schimbe lumea într-una mai nobilă. Cervantes a încercat să promoveze o serie de idei neacceptate în epocă, precum moralitatea, libertatea sau dreptatea, pe care le-a pus cu prudență în gura unui nebun iresponsabil” (p.16). Don Quijote vede cavalerul ca pe o persoană pusă în slujba umanității, un justițiar, care luptă pentru libertate. În esență, protagonistul aleargă după himere, pentru că detestă și nu este în stare să vadă realitatea. Pe de altă parte, Sancho Panza este un om simplu, fără știință de carte, dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru că îi este loial. Inițial, Sancho încearcă să-i deschidă ochii lui Don Quijote, dar pe parcurs începe și el să creadă în fantasmele stăpânului său.

Chiar dacă sunt foarte diferiți – Don Quijote fiind visător prin excelență, iar Sancho Panza vocea realității – cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se înțeleagă reciproc, pentru că însușirile unuia compensează lipsurile celuilalt. De exemplu, dacă Don Quijote folosește înțelepciunea livrescă – are un discurs solemn, amplu, plin de fraze înflorite – Sancho folosește înțelepciunea populară pentru a-și spune punctul de vedere.

Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și cea mai puțin valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire narative secundare sau digresiuni și poate fi citit în trei chei – comică, tragică și absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei interpretări.

Voi încheia aici, nu înainte de a spune că, prin Don Quijote, Cervantes ne sugerează să nu citim cărți lipsite de valoare literară și ne învață să fim cititori raționali și responsabili. În cazul contrar, există riscul de a ne quijotiza.

Recenzie: Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare

Titlu: Îmblânzirea scorpiei

Titlu original: The Taming of the Shrew

Autor: William Shakespeare

Traducătorul acestei piese de teatru: Dan Amedeu Lăzărescu

Anul apariției acestei ediții: 2010

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 4.5/5 stele

 

Îmblânzirea scorpiei (The Taming of the Shrew) este una dintre primele comedii scrise de William Shakespeare undeva în jurul anului 1593 și se încadrează în caracteristicile Commediei dell’arte prin tipologiile de personaje, întorsăturile de situație, peripețiile, tipurile de comic, efectele comice, farsele și glumele înțelese de spectatorii epocii în care a fost scrisă piesa. Comedia se deschide cu un prolog alcătuit din două scene care fac trecerea la piesa propriu-zisă, fapt care demonstrează motivul teatrului în teatru prezent și în alte creații dramatice ale autorului englez. Din păcate, pe parcursul piese se pare că Shakespeare l-a pierdut pe drum pe Christopher Sly, pentru că acest personaj apare foarte puțin în piesă. Deși la prima vedere, cititorul poate crede că prologul nu are nicio legătură cu piesa propriu-zisă, regăsim și în prolog  elemente ale commediei dell’arte cum ar fi schimbul de identități, travestiul și farsa.

Pe scurt, acțiunea din Îmblânzirea scorpiei are loc la Padova, care, în timpul vieții lui Shakespeare, avea renumele de cel mai important centru universitar, unde se predau învățăturile lui Aristotel. Lucentio, un tânăr bogat din Pisa, însoțit de servitorul său Tranio, vine pentru a-și desăvârși educația la Padova. Ei aud fără voia lor o discuție despre întâietatea în căsătorie, purtată de Baptisa Minola, un negustor bogat, și alți doi negustori avuți Gremio și Hortensio, ambii îndrăgostiți de Bianca, fiica cea mică a lui Baptista, însă bătrânul dorește să o mărite mai întâi pe Katherina, fiica sa cea mare, al cărei caracter și mod de a se comporta lasă de dorit.  De aici încolo încep să se țeasă intrigi și farse care vor fi demascate abia spre final. Pe de o parte,  Lucentio se îndrăgostește de Bianca și pune la cale o farsă  împreună cu Tranio, pentru a intra în casa lui Baptista, în calitate de profesor de muzică și de poezie. Stăpânul și servitorul își schimbă hainele între ei, astfel Lucentio își ia numele de Cambio, iar Tranio devine Lucentio. Pe de alră parte, Petruchio, un nobil veronez prieten cu Hortensio, este în căutarea unei mirese bogate. Deși Petruchio este avertizat de firea dificilă și cicălitoare a lui Kate, acesta nu este impresionat de defectele fetei, el fiind ferm convins că este un îmblânzitor de scorpii. Și aici avem parte de o deghizare pentru a înlesni accesul lui Petruchio, care dorește să o pețească pe Katherina și de a se căsători cât mai repede cu ea..

Nu are sens să vă povestesc piesa de teatru, însă, spre deosebire de tragediile lui Shakespeare care nu prea mi-au plăcut, țin minte că citeam această comedie și râdeam de una singură. Este atât de savuroasă, întâmplările sunt atât de haioase sau de-a dreptul absurde, încât n-ai cum să nu apreciezi o astfel de operă literară. Se încâlcesc farsele și identitățile într-un mare fel, Kate și Petruchio sunt la fel de impulsivi și de ciuați, încât îmi vine să cred că se potrivesc de minune, deși este vorba de o căsătorie aranjată. De la întâlnirea incendiară dintre Kate și Petruchio, la nunta pripită, la.tratamentul pe care Petruchio i-l aplică fetei, până la sfârșit când nu îmi este clar dacă Kate s-a schimbat vu adevărat sau dacă se preface, comedia te prinde și de multe ori râzi cu lacrimi la ciudățeniile pe care le face Petruchio (un bădăran fără pereche) sau la replicile personajelor. Sincer, cred că fără Petruchio, Kate, Grimio și chiar Tranio, această comedie nu ar mai fi fost la fel de savuroasă, pentru că ei sunt sarea și piperul intrigii. Singurele două lucruri care nu mi-au plăcut au fost prologul, care, mie mi s-a cam inutil și incomplet, iar în al doilea rând tenta misogină a pieei, însă trebuie să înțekegem realitatea și mentalitatea eopcii în care a trăit Shakespeare.

Voi ați citit Îmblânzirea scorpiei? Cum vi s-a părut?

 

Versiunea extinsă a acestui articol se găsește pe eLitere, însă fiți atenți la spoiler-uri!

Recenzie: Cântecul lui Roland

Titlu: Cântarea lui Roland

Titlu original: La chanson de Roland

Autor: Anonim

Traducere și prefață de Eugen Tănase

Ilustrator: Marcel Chirnoagă

Gen: Epopee/ Chanson de geste

Anul apariției acestei ediții: 1974

Editura Univers

Rating: 3/5 stele

Dacă în Aucassin et Nicolette sunt parodiate mai toate genurile literare medievale, acum ne îndreptăm atenția spre o epopee foarte cunoscută, care va scoate la iveală mentalitatea timpului față de străinul de aproape. Din această cauză, pe lângă prezentarea acestei creații medievale, voi vorbi și despre contextul istoric în care a fost scrisă, pentru a înțelege elementele imagologice din text sau felul cum îi vedeau creștinii pe musulmani în perioada Cruciadelor.

Cântecul lui Roland (La chanson de Roland) este unul dintre cele mai vechi poeme epice din literatura franceză medievală și se presupune că a fost compus de un autor anonim în secolul al XI-lea, în jurul Primei Cruciade. Deși textul a circulat în mai multe versiuni, manuscrisul cel mai vechi al acestei epopei se găsește la Biblioteca Bodleian din Oxford. Sursa de inspirație pentru acest chanson de geste/ cântecul faptelor eroice este Bătălia de la Roncevaux, din anul 778. Se spune că în timp ce traversa Munții Pirinei pentru a ajunge în Franța, Împăratul Carol cel Mare și-a lăsat în urnă ariergarda sub conducerea Contelui Roland (Hruoland), Prefect al Mărcii Bretaniei, pentru a apăra zona de eventualii inamici. Din păcate, ariergarda nu foarte numeroasă a fost atacată și nimicită de către basci. Pornind de la acest fapt istoric, autorul anonim a început să brodeze o poveste cunoscută și astăzi.

Pe scurt, timp de șapte ani, Carol cel Mare a luptat împotriva sarazinilor care invadaseră Spania, reușind să cucerească toate orașele, în afară de Zaragoza, care încă se afla sub stăpânirea Regelui Marsilion. Conștient că va pierde, regele maur pune la cale un plan prin care să îl țină pe Carol departe de zidurile cetății. Marsilion îl va recunoaște pe împărat ca suzeran și se va converti la creștinism în schimbul retragerii trupelor france. Apoi, după întoarcerea împăratului în Franța, regele maur va nega promisiunea făcută.

Carol, sătul de cei șapte ani de războaie, trimite o solie pentru a negocia pacea (pe Ganelon, nominalizat chiar de fiul său vitreg, Roland, să ducă la îndeplinire ordinul imperial). Însă Ganelon, care îl invidia de multă vreme pe Roland, este înfuriat de îndrăzneala mândrului cavaler și plănuiește să se răzbune. Astfel, pune la cale un complot împreună cu sarazinii pentru a scăpa de fiul său vitreg.

Carol presimte prin intermediul unor vise simbolice că își va pierde cel mai brav cavaler, însă acceptă să se retragă în Franța și cedează insistențelor lui Ganelon de a-l pune pe Roland în fruntea ariergărzii. În timp ce parcurgea trecătoarea menționată anterior, armata redusă este înconjurată de vasta armată maură, însă francii nu pierd lupta doar din cauza dezavantajului numeric, ci și din cauza mândriei lui Roland. Acesta refuză inițial să sune din corn pentru a-l anunța pe împărat că oastea sa este în pericol de moarte. În cele din urmă, împins de împrejurări, Roland este nevoit să-l anunțe pe Carol, care se întoarce din drum și își găsește toți cavalerii fără suflare. Această priveliște dezolantă îl va determina pe împărat să se răzbune atât pe mauri, cât și pe trădătorul Ganelon.

Andrew Lang afirmă că poemul eroic Cântecul lui Roland este singura baladă istorică adevărată după Iliada și Odiseea lui Homer, însă autorul scoțian nu are dreptate deoarece între creația medievală și adevăratul eveniment istoric sunt foarte puține asemănări. Înlocuirea bascilor prădători cu maurii, urcarea Contelui Roland la rang de nepot al împăratului, visele premonitorii,  întoarcerea din drum și răzbunarea lui Carol cel Mare au rolul de a ne face să înțelegem mentalitatea timpului. În acest poem este evidențiată măreția și înțelepciunea împăratului, sunt ridiculizați maurii și este glorificată lupta pentru întărirea credinței creștine în contextul Cruciadelor. Aceste modificări aduse de autor reprezintă o falsificare a istoriei, cu scopul de a induce în mentalul colectiv medieval ura față de necreștini, supremația Bisericii și preaslăvirea împăratului. Prin imaginea cavalerului brav cu puteri supraomenești, așa cum apare Roland în epopee, Biserica dorea să impună ideea de soldat care își dă viața pentru valorile creștine.

Tema centrală a epopeei este lupta dintre bine și rău, binele fiind reprezentat de francii Împăratului Carol cel Mare, iar răul este armata maură a Regelui Marsilion. În mentalitatea medievală europeană, necreștinii ca musulmanii și evreii erau considerați răul absolut, așa cum se poate observa și în versurile care îl introduc pe regele maur, stăpân al Zaragozei: „Marsilie i-e rege, pe Dumnezeu nu iubește,/ Pe zeii Apollin și Mohamet servește”. (p. 15) Alăturarea cel puțin bizară dintre zeul grec Apollo și Profetul musulmanilor poate fi explicată doar prin prisma medievalilor care credeau că maurii erau politeiști, practică interzisă de către Biserica Creștină. Mai mult, în epopee, musulmanii sunt imaginea răsturnată a creștinilor: se închină unei Sfinte Treimi musulmane (Apollo, Mohamed, Tervagant), sunt brutali (nu au noblețea creștinilor în luptă), au înfățișare exotică și fioroasă, sunt nestatornici, lași, disprețuitori și incapabili de a săvârși fapte bune.

Însă de unde vine atâta ură pentru musulmani? Prejudecățile europenilor s-au născut din ignoranță, manipulare și invidia pentru înfloritoarea cultură arabă superioară celei creștine. În timp ce majoritatea creștinilor trăia în sărăcie și incultură, musulmanii practicau negoțul, conservau și traduceau opere greco-latine, făceau progrese în științele exacte și trăiau civilizat. Astfel, din cauza urii și a invidiei față de bogățiile musulmanilor, autoritățile statale și bisericești s-au considerat îndreptățite să înceapă Războaiele Sfinte, sub pretextul salvării Ierusalimului din mâinile păgânilor.

Dar să revenim la epopeea noastră; chiar dacă Ganelon săvârșește faptul josnic de a-l trăda pe împărat, gestul baronului este văzut drept căderea unui creștin în ispită, iar sarazinii sunt percepuți ca intermediari ai necuratului: Marsilion îl momește pe Ganelon cu tot felul de daruri scumpe, determinându-l să le devină aliat maurilor pentru a-l omorî pe Roland, mâna dreaptă a lui Carol cel Mare și pentru a nu lăsa Zaragoza să cadă pradă francilor.

La fel ca în basme, binele triumfă deoarece Dumnezeu, la fel ca zeii din epopeile antice, îi ajută pe soldații franci. Mai exact, ține soarele pe cer atât timp cât îi trebuie împăratului pentru a-i găsi și a-i nimici pe sarazini, iar sufletul lui Roland este ridicat la cer de către Arhanghelii Mihail și Gavriil. Pe lângă raporturile de putere din cadrul sistemului feudal, relația dintre suzeran și vasal avea și o semnificație religioasă: așa cum un vasal îi jura credință stăpânului său, fiecare om îi era credincios lui Dumnezeu. Exemplul cel mai ilustrativ în această privință este gestul lui Roland de a ridica mănușa mâinii drepte spre cer înainte de a-și da ultima suflare, iar Arhanghelul Gavriil i-o acceptă.

Citind epopeea medievală Cântecul lui Roland am învățat că nu trebuie să vedem evenimentele dintr-o singură perspectivă, deoarece, din punctul de vedere al alterității, și celălalt aparține acestei lumi, deși este diferit de noi rasial, religios sau cultural. Însă, așa cum știm din istoria noastră relativ recentă, omului îi este mai ușor să judece și să îl condamne pe cel ce aparține unui alt sistem de valori, în loc să îl aprecieze, să îl tolereze sau să îi admire cultura.

Recenzie: Piticul Nas Lung de Wilhelm Hauff

Titlu: Piticul Nas Lung

Titlu original: Der Zwerg Nase

Traducător: Irina Vlad / Andrew Lang

Ilustrator: V. Sturmer

Gen: Literatură pentru copii, Basm

Poveste inclusă în volumul Basme / The Works of Andrew Lang

Anul apariției: 1826

Anul apariției acestei ediții: 1960 / 2013

Editura Tineretului/ Delphi Classics

Rating: 4/5 stele

 

Mi-a făcut o mare plăcere să vă vorbesc acum câteva luni despre Poveștile Fraților Grimm, așa că m-am gândit să aduc în atenția cititorilor mei un basm pe care l-am descoperit în iunie și care mi-a rămas în minte de la prima citire.

Piticul Nas-Lung (Der Zwerg Nase) este o povestioară scrisă de autorul german Wilhelm Hauff, inclusă în volumul intitulat Basme, apărut pentru prima dată în 1826. Povestea a pătruns și în spațiul anglofon după ce a fost culeasă și tradusă de poetul și folcloristul scoțian Andrew Lang și a fost introdusă în The Violet Book cu titlul The History of Dwarf Long Nose.

Eroul poveștii este Iacob, un băiat de doisprezece ani, fiul unui cizmar și al unei precupețe. De mic, el își ajuta mama la piață și îi însoțea pe cumpărători acasă, cărându-le coșurile pline. Viața sa se schimbă radical într-o zi, când o bătrână zdrențăroasă, cu fața prelungă și zbârcită cu „un nas coroiat și ascuțit, încovoiat spre bărbie” (p. 105) se oprește în fața tarabei, răscolește marfa și se declară nemulțumită de calitatea ei. Băiatul se înfurie și începe să se certe cu ea, legându-se de înfățișarea ei urâtă, iar bătrâna îi spune că va avea un chip asemănător cu al ei.

Prin intermediul acestei bătrâne, o zână a ierburilor, Iacob intră într-o lume fantastică, unde veverițe și cobai îmbrăcați în straie omenești și încălțări în coji de nucă o slujesc pe stăpână. Așa cum a promis, femeia se răzbună pe băiat, preparându-i o supă specială, al cărei gust Iacob nu îl mai întâlnise până atunci. Protagonistul cade într-un somn adânc, care îl face să viseze că zâna îl îmbracă în blană de veveriță și că timp de șapte ani el slujește în casa ei, devenind în cele din urmă meșter în prepararea bucatelor.

Când Iacob se trezește din visul său lung, își simte gâtul înțepenit și se lovește cu nasul de tot ce îl înconjoară, dar nu își va da seama de transformarea suferită decât atunci când se va întâlni cu răutatea oamenilor. Părăsit și disprețuit de toată lumea, protagonistul se hotărăște să își câștige existența bazându-se pe calitățile lui de bucătar. Astfel, el ajunge la castelul Prințului, unde toți se minunează de abilitățile piticului și de gustul deosebit al preparatelor. Din cauza înfățișării sale hidoase, Prințul îl numește Piticul Nas-Lung și îl angajează ca ajutor al mai-marelui bucătar. Iacob își va găsi drept confidentă o gâscă cu glas omenesc, care îl va sfătui și îl va ajuta la nevoie. Va face față Piticul cerințelor culinare ale Prințului? Va reuși să găsească planta magică, pentru a redeveni om? Citiți și veți afla.

Versiunea lui Andrew Lang respectă în mare parte basmul original cu excepția unor mici detalii, cum ar fi numele protagonistului (Jem în varianta din The Violet Book) și al Prințul lui Hauff (pe care îl cunoaștem aici ca Marele Duce).

În majoritatea basmelor, frumusețea este idealizată, iar eroii, prin înfățișarea și prin curajul lor, se îndepărtează de oamenii reali. Însă Piticul Nas Lung, la fel ca alte câteva povești, întoarce cu susul în jos acest concept estetic prin pedepsirea și transformarea lui Iacob într-un pitic fără gât și cu un nas enorm. El simte pe pielea lui ce înseamnă batjocura și umilința, greșeli pe care nu le-a sesizat până atunci.

Mesajele transmise prin intermediul acestui basm sunt  universal valabile, foarte actuale și cred că fiecare dintre noi este conștient de ele: să nu judeci oamenii după aparențe și demonstrează-le celorlalți cât de dedicat și cât de bun ești în tot ceea ce faci.

Recenzie: Prometeu înlănțuit de Eschil

Titlu: Prometeu înlănțuit

Titlu original: Προμηθεὺς Δεσμώτης

Autor: Eschil

Traducător: E. D. A. Morshead

Gen. Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Public Domain Books

Operă inclusă în Four Plays pf Aeschylus

Rating: 4/5 stele

Prometeu înlănțuit (Προμηθεὺς Δεσμώτης) este considerată superioară tragediilor eschiliene anterioare, deoarece personajele sunt mai bine conturate, acțiunea este mai complexă, iar efectele scenice sunt de-a dreptul inovatoare pentru perioada în care a trăit tragedianul grec. În caz că nu știați, Eschil a conceput o trilogie în jurul lui Prometeu, însă doar piesa Prometeu înlănțuit s-a păstrat.

Așa cum poate vă mai amintiți din Legendele Olimpului, Prometeu este acel titan care a creat primii oameni după chipul și asemănarea zeilor, iar Zeița Atena le-a dăruit rațiunea. Însă Zeus nu a fost încântat de micile ființe, așa că i-a obligat pe oameni să i se supună și să îl slăvească necontenit. El le-a impus o serie de reguli și îndatoriri ca serbările închinate olimpienilor, construirea de temple și jertfe de toate felurile.

Milos din fire, Prometeu le-a dăruit oamenilor focul, pentru ca aceștia să aibă o viață mai ușoară, în pofida împotrivirii lui Zeus, care se temea de o eventuală răscoală sau detronare, așa cum s-a întâmplat în cazul predecesorilor săi, Uranus și Cronos. Acest sacrilegiu l-a costat aspru pe Prometeu, care a fost legat de o stâncă, pe Muntele Elbrus, aflat, așa cum se spune, la marginea lumii și a trebuit să suporte numeroasele torturi din partea lui Zeus timp de mii de ani.

Tragedia lui Eschil se deschide cu încătușarea lui Prometeu, acțiune la care participă zeul făurar Hefaistos și doi uriași nebiruiți: Forța și Violența. Deși uriașii sunt mânioși pe Prometeu, Hefaistos îl leagă pe titan doar pentru a îndeplini ordinul lui Zeus. Hefaistos îl admiră și ține la Prometeu, dar nu dorește să-și înfurie atotputernicul părinte.

Cu toate furtunile, razele arzătoare de soare și chiar vulturul care îi ciugulește zi de zi ficatul, Prometeu nu lasă să i se vadă suferința. Ba mai mult, o poartă demn, deoarece iubirea sa pentru oameni este prea mare pentru a regreta furtul focului și încredințarea lui muritorilor. Prometeu este mândru și jură că nu se va lăsa intimidat de amenințările lui Zeus și nu îi va cere iertare atât timp cât va rămâne în lanțuri. Această îndrăzneală le îngrozește pe oceanide, care se tem de mânia tiranului din Olimp și de soarta titanului.

Prometeu este îndreptățit să se revolte și să îl ocărască pe Zeus, deoarece titanul l-a ajutat pe olimpian să îl răstoarne pe Cronos și i-a fost prieten până la apariția oamenilor. De fapt, Zeus este cel care ar trebui să își ceară iertare de la Prometeu pentru comportamentul său tiranic față de titan și față de oameni. În plus, Prometeu are și darul clarviziunii, prin care  titanul îi va divulga tinerei Io soarta care o așteaptă. Din neamul ei se va naște (Heracle) eliberatorul lui Prometeu și cel care îl va detrona pe Tata Zeus, așa cum cere blestemul lui Cronos.

De ce este încă relevantă tragedia Prometeu înlănțuit? Prometeu este poate printre primii indivizi care se revoltă împotriva unui tiran sau chiar împotriva unui sistem tiranic, nerenunțând la principiile sale și la dragostea pentru ființele pe care le-a creat. Mai mult, voința sa de a face față tuturor chinurilor și iubirea sa de neclintit pentru oameni, îl fac o figură aproape cristică sau un simbol pentru „principiul civilizator al omeniei” (p. 15) așa cum îl numește Ovidiu Drîmba pe Prometeu în  Istoria teatrului universal. Iar din punct de vedere cultural, Mitul lui Prometeu, creatorul vizionar și „geniul binefăcător al omenirii” (p. 16) a inspirat numeroși filosofi, artiști și scriitori clasici și moderni, dintre care o voi aminti pe Mary Shelley cu al ei roman Frankenstein, iar poetul englez Percy Bysshe Shelley a încercat să umple vidul lăsat de cele două piese pierdute ale trilogiei scriind drama Prometeu descătușat (Prometheus Unbound).

Recenzie: Zeii de Alexandru Mitru

Vol. 1 din Legendele Olimpului

 

Titlu: Zeii

Autor: Alexandru Mitru

Prefața de Nicolae I. Barbu

Ilustrator: C. Condacci

Gen: Mitologie Legende, , Povestiri

Anul apariției: 1960

Editura Tineretului

Colecția: Legendele Olimpului

Rating: 5/5 stele

La fel ca Poveștile Fraților Grimm, Legendele Olimpului (Alexandru Mitru) trezesc în noi, cei a căror copilărie nu a fost schimbată de Internet sau aparate inteligente, amintiri despre primii ani în care am deschis porțile cunoașterii și am fost vrăjiți de marea literatură a lumii. Totul are un început și, deși am aflat că de mică îmi plăcea poezia, una dintre cele mai clare amintiri despre literatură este legată de cartea pe care o voi prezenta aici și într-o altă recenzie, în care mă voi ocupa de cel de-al doilea volum.

Legendele Olimpului este o colecție de mituri despre Zeii și Eroii Vechii Grecii, care au inspirat poemele, piesele dramatice și creațiile în proză ale autorilor antici (Homer, Hesiod, Ovidiu, Vergiliu, Eschil, Sofocle), renascentiști (Dante), romantici (Keats, Byron, Goethe), cât și pe postmodernii care întorc miturile cu susul în jos. Miturile, citite în lanț sau fiecare în parte, încep în mod firesc cu haosul primordial, din care au apărut Zeii Uranus (Cerul) și Ghea (Pământul), iar de aici încolo va avea loc treptat faimoasa teogonia, nume pe care îl poartă și binecunoscutul poem al lui Hesiod, pe care l-a consultat și autorul acestei cărți. Mai mult, din prefața scrisă de Prof. Nicolae I. Barbu, aflăm că Alexandru Mitru a realizat o adevărată selecție a miturilor care prezentau variațiuni în funcție de perioada și de regiunea în care au apărut. Astfel, scriitorul le-a studiat comparativ – inclusiv variantele moderne – pentru a împăca versiunile contradictorii referitoare la fiecare zeu.

Nu are sens să povestesc legendele, pentru că sunt sigură că le știți, însă cert este că zeii, nu doar cei greci, alcătuiesc o mare familie, în care setea de putere, invidia, răutatea și răzbunarea de orice fel sunt la ele acasă. Și ce dacă Zeul Cronos (Timpul) și-a detronat tatăl, pe Uranus? Fiul său, Zeus, îl va face să simtă pe propria piele cum este să pierzi frâiele puterii. Iar Zeus, la rândul lui, se va teme de o eventuală revoltă împotriva sa: „ (…) în legendele Olimpului se reflectau realități sociale și politice de pe vremea cînd trăiau autorii miturilor. De pildă, Zeus trona în Olimp așa cum la Tirint și Micena (…) stăpâneau putermicii basilei, șefi de triburi” (p. 8).

Dacă zeii sunt iuți la mânie, plini de ură și neîndurători, asta nu înseamnă că zeițele sunt mai prejos. Nici vorbă, ele sunt foarte vanitoase, invidioase pe pământencele mai frumoase sau mai iscusite decât ele. Deși soții lor infideli ar fi trebuit să plătească pentru renumitul obicei grecesc (așa numea un ghid grec plăcerile carnale ale lui Zeus, Poseidon ș. a.), zeițele pedepseau nimfele sau pământencele care cădeau în plasa zeilor transformați în fel de fel de forme pentru a-și ademeni prada. Astfel de pasiuni extraconjugale vor da naștere unor zei importanți ca Atena, Hermes, Dionisos, semizei, eroi și regi ai cetăților grecești (Heracle, Ahile, Perseu, Minos etc.).

În ceea ce privește oamenii, ei erau obligați să se supună multitudinii de zeități din Panteonul grecesc, să le construiască temple, să săvârșească ritualurile corecte, așa cum au fost lăsate de către zei, și să nu îi înfrunte în niciun fel. În caz contrar, zeii (jigniți de trufia anumitor muritori) îi pedepseau crunt, omorându-i, transformându-i în animale și plante, lăsându-le îmsă rațiunea pentru a fi conștienți de suferința lor, sau îi sileau la munci grele fără nicio finalitate (așa cum este cazul lui Sisif). Un alt fapt ciudat era acela că oamenii nu aveau voie să se îndrăgostească de zei, însă situația inversă nu trebuia doar acceptată, ci trebuia percepută ca o adevărată onoare – mentalitate care îmi aduce aminte de desfrânații regi din istorie care aveau foarte multe iubite, aduse adesea cu forța în dormitorul regal.

Deși templele stau drept mărturie a existenței zeilor, nu pot să nu reflectez la imaginarul vechilor greci, prin care fenomene ale naturii, plante, animale și locuri sacre sau profane din Grecia, și nu numai, sunt îmbrăcate într-o narațiune cu elemente miraculoase, care au influențat basmele de mai târziu. Gândiți-vă măcar la basmele noastre cu balauri, uriași și eroii care îi doboară.

Recenzie: Antigona de Sofocle

Titlu: Antigona

Titlu original: Ἀντιγόνη

Autor: Sofocle

Traducător: Francis Storr

Gen: Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Harvard University Press

Operă inclusă în volumul  Oedipus Trilogy

Rating: 5/5 stele

Antigona (Ἀντιγόνη) este ultima piesă din seria tragediilor familiei lui Oedip sau prima piesă scrisă de Sofocle, din punct de vedere cronologic. Această tragedie a fost considerată un adevărat model dramatic de către Hegel, iar protagonista Antigona, „prin grandoarea pasiunii sale, domină atât întreaga acțiune, cât și restul personajelor” (p. 19).

După războiul contra Tebei, care i-a lăsat fără viață atât pe Eteocle, cât și pe Polinice, așa cum a prevestit tatăl lor în Oedip la Colona, Creon (actualul rege al cetății) decide să îl înmormânteze doar pe Eteocle, fostul suveran, și interzice jelirea și săvârșirea serviciului funerar pentru celălalt fiu al lui Oedip, deoarece Polinice era considerat dușman și cauza principală care a dus la atacul asupra Tebei. Cine va avea curajul să încalce porunca lui Creon, va fi aspru pedepsit și din această cauză regele ordonă gărzilor să păzească trupul neînsuflețit al nepotului său.

Antigona, sora lui Eteocle și a lui Polinice, își va risca viața, și așa mizeră, de dragul datoriei și a promisiunii pe care i-a făcut-o lui Polinice înainte de a-l vedea plecat la război. Deși este conștientă de la bun început că va avea un sfârșit tragic, iubirea pentru fratele ei o face să fie neînfricată, demnă și o va împinge la un gest voluntar care îi va curma suferința. Antigona îl va înfrunta pe Creon și va susține că nu a făcut nicio greșeală, ci doar a vrut să îndeplinească ritualul nescris al morților. Cu toate că ea va fi condamnată să fie îngropată de vie într-o peșteră, Antigona nu își va regreta niciodată fapta, deoarece nimeni nu poate interzice săvârșirea obiceiurilor funerare lăsate de către zei.

La rândul lor, zeii nu îl vor lăsa pe Creon să fie mai presus de legile lor, ci îl vor pedepsi crunt prin moartea celor mai apropiate persoane din familia sa, fiul său Hemon și Regina Euridice (sau Eurydike). Mai exact, pedepsirea Antigonei va aprinde spiritele între Creon și Hemon, acesta din urmă va lua hotărârea de a-i fi alături Antigonei în moarte, iar regina va realiza gestul necumpătat după aflarea cumplitei vești. Creon va încerca să oprească nenorocirea proorocită de Tiresias (da, este același profet orb care apare și în Oedip rege) însă monarhul va ajunge prea târziu, când răul va fi deja făcut. Iar Ismena, deși inițial se teme de decizia surorii ei de a-și îngropa pe ascuns fratele, va fi solidară cu Antigona, luând vina și asupra ei. Însă Antigona nu va accepta să își pună sora în pericol.

Antigona este o tragedie remarcabilă despre o femeie care își pune în joc propria viață, cu scopul de a îndeplini dorința lui Polinice de a se odihni în pace. Curajul și voința deosebită a protagonistei sunt însușiri ieșite din comun, mai ales într-o epocă în care femeile se găseau pe plan secund sau, cum se spune în limbaj colocvial, erau o cantitate neglijabilă, ignorată de societatea predominant masculină a vremii. Deși ne desparte o istorie întreagă de Antichitate, niciodată nu strică să citim o piesă de teatru despre o femeie cu inițiativă,  altruistă și verticală.