Recenzie: Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare

Titlu: Îmblânzirea scorpiei

Titlu original: The Taming of the Shrew

Autor: William Shakespeare

Traducătorul acestei piese de teatru: Dan Amedeu Lăzărescu

Anul apariției acestei ediții: 2010

Editura Adevărul Holding

Colecția: 101 cărți de citit într-o viață

Rating: 4.5/5 stele

 

Îmblânzirea scorpiei (The Taming of the Shrew) este una dintre primele comedii scrise de William Shakespeare undeva în jurul anului 1593 și se încadrează în caracteristicile Commediei dell’arte prin tipologiile de personaje, întorsăturile de situație, peripețiile, tipurile de comic, efectele comice, farsele și glumele înțelese de spectatorii epocii în care a fost scrisă piesa. Comedia se deschide cu un prolog alcătuit din două scene care fac trecerea la piesa propriu-zisă, fapt care demonstrează motivul teatrului în teatru prezent și în alte creații dramatice ale autorului englez. Din păcate, pe parcursul piese se pare că Shakespeare l-a pierdut pe drum pe Christopher Sly, pentru că acest personaj apare foarte puțin în piesă. Deși la prima vedere, cititorul poate crede că prologul nu are nicio legătură cu piesa propriu-zisă, regăsim și în prolog  elemente ale commediei dell’arte cum ar fi schimbul de identități, travestiul și farsa.

Pe scurt, acțiunea din Îmblânzirea scorpiei are loc la Padova, care, în timpul vieții lui Shakespeare, avea renumele de cel mai important centru universitar, unde se predau învățăturile lui Aristotel. Lucentio, un tânăr bogat din Pisa, însoțit de servitorul său Tranio, vine pentru a-și desăvârși educația la Padova. Ei aud fără voia lor o discuție despre întâietatea în căsătorie, purtată de Baptisa Minola, un negustor bogat, și alți doi negustori avuți Gremio și Hortensio, ambii îndrăgostiți de Bianca, fiica cea mică a lui Baptista, însă bătrânul dorește să o mărite mai întâi pe Katherina, fiica sa cea mare, al cărei caracter și mod de a se comporta lasă de dorit.  De aici încolo încep să se țeasă intrigi și farse care vor fi demascate abia spre final. Pe de o parte,  Lucentio se îndrăgostește de Bianca și pune la cale o farsă  împreună cu Tranio, pentru a intra în casa lui Baptista, în calitate de profesor de muzică și de poezie. Stăpânul și servitorul își schimbă hainele între ei, astfel Lucentio își ia numele de Cambio, iar Tranio devine Lucentio. Pe de alră parte, Petruchio, un nobil veronez prieten cu Hortensio, este în căutarea unei mirese bogate. Deși Petruchio este avertizat de firea dificilă și cicălitoare a lui Kate, acesta nu este impresionat de defectele fetei, el fiind ferm convins că este un îmblânzitor de scorpii. Și aici avem parte de o deghizare pentru a înlesni accesul lui Petruchio, care dorește să o pețească pe Katherina și de a se căsători cât mai repede cu ea..

Nu are sens să vă povestesc piesa de teatru, însă, spre deosebire de tragediile lui Shakespeare care nu prea mi-au plăcut, țin minte că citeam această comedie și râdeam de una singură. Este atât de savuroasă, întâmplările sunt atât de haioase sau de-a dreptul absurde, încât n-ai cum să nu apreciezi o astfel de operă literară. Se încâlcesc farsele și identitățile într-un mare fel, Kate și Petruchio sunt la fel de impulsivi și de ciuați, încât îmi vine să cred că se potrivesc de minune, deși este vorba de o căsătorie aranjată. De la întâlnirea incendiară dintre Kate și Petruchio, la nunta pripită, la.tratamentul pe care Petruchio i-l aplică fetei, până la sfârșit când nu îmi este clar dacă Kate s-a schimbat vu adevărat sau dacă se preface, comedia te prinde și de multe ori râzi cu lacrimi la ciudățeniile pe care le face Petruchio (un bădăran fără pereche) sau la replicile personajelor. Sincer, cred că fără Petruchio, Kate, Grimio și chiar Tranio, această comedie nu ar mai fi fost la fel de savuroasă, pentru că ei sunt sarea și piperul intrigii. Singurele două lucruri care nu mi-au plăcut au fost prologul, care, mie mi s-a cam inutil și incomplet, iar în al doilea rând tenta misogină a pieei, însă trebuie să înțekegem realitatea și mentalitatea eopcii în care a trăit Shakespeare.

Voi ați citit Îmblânzirea scorpiei? Cum vi s-a părut?

 

Versiunea extinsă a acestui articol se găsește pe eLitere, însă fiți atenți la spoiler-uri!

Recenzie: Cântecul lui Roland

Titlu: Cântarea lui Roland

Titlu original: La chanson de Roland

Autor: Anonim

Traducere și prefață de Eugen Tănase

Ilustrator: Marcel Chirnoagă

Gen: Epopee/ Chanson de geste

Anul apariției acestei ediții: 1974

Editura Univers

Rating: 3/5 stele

Dacă în Aucassin et Nicolette sunt parodiate mai toate genurile literare medievale, acum ne îndreptăm atenția spre o epopee foarte cunoscută, care va scoate la iveală mentalitatea timpului față de străinul de aproape. Din această cauză, pe lângă prezentarea acestei creații medievale, voi vorbi și despre contextul istoric în care a fost scrisă, pentru a înțelege elementele imagologice din text sau felul cum îi vedeau creștinii pe musulmani în perioada Cruciadelor.

Cântecul lui Roland (La chanson de Roland) este unul dintre cele mai vechi poeme epice din literatura franceză medievală și se presupune că a fost compus de un autor anonim în secolul al XI-lea, în jurul Primei Cruciade. Deși textul a circulat în mai multe versiuni, manuscrisul cel mai vechi al acestei epopei se găsește la Biblioteca Bodleian din Oxford. Sursa de inspirație pentru acest chanson de geste/ cântecul faptelor eroice este Bătălia de la Roncevaux, din anul 778. Se spune că în timp ce traversa Munții Pirinei pentru a ajunge în Franța, Împăratul Carol cel Mare și-a lăsat în urnă ariergarda sub conducerea Contelui Roland (Hruoland), Prefect al Mărcii Bretaniei, pentru a apăra zona de eventualii inamici. Din păcate, ariergarda nu foarte numeroasă a fost atacată și nimicită de către basci. Pornind de la acest fapt istoric, autorul anonim a început să brodeze o poveste cunoscută și astăzi.

Pe scurt, timp de șapte ani, Carol cel Mare a luptat împotriva sarazinilor care invadaseră Spania, reușind să cucerească toate orașele, în afară de Zaragoza, care încă se afla sub stăpânirea Regelui Marsilion. Conștient că va pierde, regele maur pune la cale un plan prin care să îl țină pe Carol departe de zidurile cetății. Marsilion îl va recunoaște pe împărat ca suzeran și se va converti la creștinism în schimbul retragerii trupelor france. Apoi, după întoarcerea împăratului în Franța, regele maur va nega promisiunea făcută.

Carol, sătul de cei șapte ani de războaie, trimite o solie pentru a negocia pacea (pe Ganelon, nominalizat chiar de fiul său vitreg, Roland, să ducă la îndeplinire ordinul imperial). Însă Ganelon, care îl invidia de multă vreme pe Roland, este înfuriat de îndrăzneala mândrului cavaler și plănuiește să se răzbune. Astfel, pune la cale un complot împreună cu sarazinii pentru a scăpa de fiul său vitreg.

Carol presimte prin intermediul unor vise simbolice că își va pierde cel mai brav cavaler, însă acceptă să se retragă în Franța și cedează insistențelor lui Ganelon de a-l pune pe Roland în fruntea ariergărzii. În timp ce parcurgea trecătoarea menționată anterior, armata redusă este înconjurată de vasta armată maură, însă francii nu pierd lupta doar din cauza dezavantajului numeric, ci și din cauza mândriei lui Roland. Acesta refuză inițial să sune din corn pentru a-l anunța pe împărat că oastea sa este în pericol de moarte. În cele din urmă, împins de împrejurări, Roland este nevoit să-l anunțe pe Carol, care se întoarce din drum și își găsește toți cavalerii fără suflare. Această priveliște dezolantă îl va determina pe împărat să se răzbune atât pe mauri, cât și pe trădătorul Ganelon.

Andrew Lang afirmă că poemul eroic Cântecul lui Roland este singura baladă istorică adevărată după Iliada și Odiseea lui Homer, însă autorul scoțian nu are dreptate deoarece între creația medievală și adevăratul eveniment istoric sunt foarte puține asemănări. Înlocuirea bascilor prădători cu maurii, urcarea Contelui Roland la rang de nepot al împăratului, visele premonitorii,  întoarcerea din drum și răzbunarea lui Carol cel Mare au rolul de a ne face să înțelegem mentalitatea timpului. În acest poem este evidențiată măreția și înțelepciunea împăratului, sunt ridiculizați maurii și este glorificată lupta pentru întărirea credinței creștine în contextul Cruciadelor. Aceste modificări aduse de autor reprezintă o falsificare a istoriei, cu scopul de a induce în mentalul colectiv medieval ura față de necreștini, supremația Bisericii și preaslăvirea împăratului. Prin imaginea cavalerului brav cu puteri supraomenești, așa cum apare Roland în epopee, Biserica dorea să impună ideea de soldat care își dă viața pentru valorile creștine.

Tema centrală a epopeei este lupta dintre bine și rău, binele fiind reprezentat de francii Împăratului Carol cel Mare, iar răul este armata maură a Regelui Marsilion. În mentalitatea medievală europeană, necreștinii ca musulmanii și evreii erau considerați răul absolut, așa cum se poate observa și în versurile care îl introduc pe regele maur, stăpân al Zaragozei: „Marsilie i-e rege, pe Dumnezeu nu iubește,/ Pe zeii Apollin și Mohamet servește”. (p. 15) Alăturarea cel puțin bizară dintre zeul grec Apollo și Profetul musulmanilor poate fi explicată doar prin prisma medievalilor care credeau că maurii erau politeiști, practică interzisă de către Biserica Creștină. Mai mult, în epopee, musulmanii sunt imaginea răsturnată a creștinilor: se închină unei Sfinte Treimi musulmane (Apollo, Mohamed, Tervagant), sunt brutali (nu au noblețea creștinilor în luptă), au înfățișare exotică și fioroasă, sunt nestatornici, lași, disprețuitori și incapabili de a săvârși fapte bune.

Însă de unde vine atâta ură pentru musulmani? Prejudecățile europenilor s-au născut din ignoranță, manipulare și invidia pentru înfloritoarea cultură arabă superioară celei creștine. În timp ce majoritatea creștinilor trăia în sărăcie și incultură, musulmanii practicau negoțul, conservau și traduceau opere greco-latine, făceau progrese în științele exacte și trăiau civilizat. Astfel, din cauza urii și a invidiei față de bogățiile musulmanilor, autoritățile statale și bisericești s-au considerat îndreptățite să înceapă Războaiele Sfinte, sub pretextul salvării Ierusalimului din mâinile păgânilor.

Dar să revenim la epopeea noastră; chiar dacă Ganelon săvârșește faptul josnic de a-l trăda pe împărat, gestul baronului este văzut drept căderea unui creștin în ispită, iar sarazinii sunt percepuți ca intermediari ai necuratului: Marsilion îl momește pe Ganelon cu tot felul de daruri scumpe, determinându-l să le devină aliat maurilor pentru a-l omorî pe Roland, mâna dreaptă a lui Carol cel Mare și pentru a nu lăsa Zaragoza să cadă pradă francilor.

La fel ca în basme, binele triumfă deoarece Dumnezeu, la fel ca zeii din epopeile antice, îi ajută pe soldații franci. Mai exact, ține soarele pe cer atât timp cât îi trebuie împăratului pentru a-i găsi și a-i nimici pe sarazini, iar sufletul lui Roland este ridicat la cer de către Arhanghelii Mihail și Gavriil. Pe lângă raporturile de putere din cadrul sistemului feudal, relația dintre suzeran și vasal avea și o semnificație religioasă: așa cum un vasal îi jura credință stăpânului său, fiecare om îi era credincios lui Dumnezeu. Exemplul cel mai ilustrativ în această privință este gestul lui Roland de a ridica mănușa mâinii drepte spre cer înainte de a-și da ultima suflare, iar Arhanghelul Gavriil i-o acceptă.

Citind epopeea medievală Cântecul lui Roland am învățat că nu trebuie să vedem evenimentele dintr-o singură perspectivă, deoarece, din punctul de vedere al alterității, și celălalt aparține acestei lumi, deși este diferit de noi rasial, religios sau cultural. Însă, așa cum știm din istoria noastră relativ recentă, omului îi este mai ușor să judece și să îl condamne pe cel ce aparține unui alt sistem de valori, în loc să îl aprecieze, să îl tolereze sau să îi admire cultura.

Recenzie: Piticul Nas Lung de Wilhelm Hauff

Titlu: Piticul Nas Lung

Titlu original: Der Zwerg Nase

Autor: Wilhelm Hauff

Traducător: Irina Vlad / Andrew Lang

Ilustrator: V. Sturmer

Gen: Literatură pentru copii, Basm

Poveste inclusă în volumul Basme / The Works of Andrew Lang

Anul apariției: 1826

Anul apariției acestei ediții: 1960 / 2013

Editura Tineretului/ Delphi Classics

Rating: 4/5 stele

 

Mi-a făcut o mare plăcere să vă vorbesc acum câteva luni despre Poveștile Fraților Grimm, așa că m-am gândit să aduc în atenția cititorilor mei un basm pe care l-am descoperit în iunie și care mi-a rămas în minte de la prima citire.

Piticul Nas-Lung (Der Zwerg Nase) este o povestioară scrisă de autorul german Wilhelm Hauff, inclusă în volumul intitulat Basme, apărut pentru prima dată în 1826. Povestea a pătruns și în spațiul anglofon după ce a fost culeasă și tradusă de poetul și folcloristul scoțian Andrew Lang și a fost introdusă în The Violet Book cu titlul The History of Dwarf Long Nose.

Eroul poveștii este Iacob, un băiat de doisprezece ani, fiul unui cizmar și al unei precupețe. De mic, el își ajuta mama la piață și îi însoțea pe cumpărători acasă, cărându-le coșurile pline. Viața sa se schimbă radical într-o zi, când o bătrână zdrențăroasă, cu fața prelungă și zbârcită cu „un nas coroiat și ascuțit, încovoiat spre bărbie” (p. 105) se oprește în fața tarabei, răscolește marfa și se declară nemulțumită de calitatea ei. Băiatul se înfurie și începe să se certe cu ea, legându-se de înfățișarea ei urâtă, iar bătrâna îi spune că va avea un chip asemănător cu al ei.

Prin intermediul acestei bătrâne, o zână a ierburilor, Iacob intră într-o lume fantastică, unde veverițe și cobai îmbrăcați în straie omenești și încălțări în coji de nucă o slujesc pe stăpână. Așa cum a promis, femeia se răzbună pe băiat, preparându-i o supă specială, al cărei gust Iacob nu îl mai întâlnise până atunci. Protagonistul cade într-un somn adânc, care îl face să viseze că zâna îl îmbracă în blană de veveriță și că timp de șapte ani el slujește în casa ei, devenind în cele din urmă meșter în prepararea bucatelor.

Când Iacob se trezește din visul său lung, își simte gâtul înțepenit și se lovește cu nasul de tot ce îl înconjoară, dar nu își va da seama de transformarea suferită decât atunci când se va întâlni cu răutatea oamenilor. Părăsit și disprețuit de toată lumea, protagonistul se hotărăște să își câștige existența bazându-se pe calitățile lui de bucătar. Astfel, el ajunge la castelul Prințului, unde toți se minunează de abilitățile piticului și de gustul deosebit al preparatelor. Din cauza înfățișării sale hidoase, Prințul îl numește Piticul Nas-Lung și îl angajează ca ajutor al mai-marelui bucătar. Iacob își va găsi drept confidentă o gâscă cu glas omenesc, care îl va sfătui și îl va ajuta la nevoie. Va face față Piticul cerințelor culinare ale Prințului? Va reuși să găsească planta magică, pentru a redeveni om? Citiți și veți afla.

Versiunea lui Andrew Lang respectă în mare parte basmul original cu excepția unor mici detalii, cum ar fi numele protagonistului (Jem în varianta din The Violet Book) și al Prințul lui Hauff (pe care îl cunoaștem aici ca Marele Duce).

În majoritatea basmelor, frumusețea este idealizată, iar eroii, prin înfățișarea și prin curajul lor, se îndepărtează de oamenii reali. Însă Piticul Nas Lung, la fel ca alte câteva povești, întoarce cu susul în jos acest concept estetic prin pedepsirea și transformarea lui Iacob într-un pitic fără gât și cu un nas enorm. El simte pe pielea lui ce înseamnă batjocura și umilința, greșeli pe care nu le-a sesizat până atunci.

Mesajele transmise prin intermediul acestui basm sunt  universal valabile, foarte actuale și cred că fiecare dintre noi este conștient de ele: să nu judeci oamenii după aparențe și demonstrează-le celorlalți cât de dedicat și cât de bun ești în tot ceea ce faci.

Recenzie: Prometeu înlănțuit de Eschil

Titlu: Prometeu înlănțuit

Titlu original: Προμηθεὺς Δεσμώτης

Autor: Eschil

Traducător: E. D. A. Morshead

Gen. Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Public Domain Books

Operă inclusă în Four Plays pf Aeschylus

Rating: 4/5 stele

Prometeu înlănțuit (Προμηθεὺς Δεσμώτης) este considerată superioară tragediilor eschiliene anterioare, deoarece personajele sunt mai bine conturate, acțiunea este mai complexă, iar efectele scenice sunt de-a dreptul inovatoare pentru perioada în care a trăit tragedianul grec. În caz că nu știați, Eschil a conceput o trilogie în jurul lui Prometeu, însă doar piesa Prometeu înlănțuit s-a păstrat.

Așa cum poate vă mai amintiți din Legendele Olimpului, Prometeu este acel titan care a creat primii oameni după chipul și asemănarea zeilor, iar Zeița Atena le-a dăruit rațiunea. Însă Zeus nu a fost încântat de micile ființe, așa că i-a obligat pe oameni să i se supună și să îl slăvească necontenit. El le-a impus o serie de reguli și îndatoriri ca serbările închinate olimpienilor, construirea de temple și jertfe de toate felurile.

Milos din fire, Prometeu le-a dăruit oamenilor focul, pentru ca aceștia să aibă o viață mai ușoară, în pofida împotrivirii lui Zeus, care se temea de o eventuală răscoală sau detronare, așa cum s-a întâmplat în cazul predecesorilor săi, Uranus și Cronos. Acest sacrilegiu l-a costat aspru pe Prometeu, care a fost legat de o stâncă, pe Muntele Elbrus, aflat, așa cum se spune, la marginea lumii și a trebuit să suporte numeroasele torturi din partea lui Zeus timp de mii de ani.

Tragedia lui Eschil se deschide cu încătușarea lui Prometeu, acțiune la care participă zeul făurar Hefaistos și doi uriași nebiruiți: Forța și Violența. Deși uriașii sunt mânioși pe Prometeu, Hefaistos îl leagă pe titan doar pentru a îndeplini ordinul lui Zeus. Hefaistos îl admiră și ține la Prometeu, dar nu dorește să-și înfurie atotputernicul părinte.

Cu toate furtunile, razele arzătoare de soare și chiar vulturul care îi ciugulește zi de zi ficatul, Prometeu nu lasă să i se vadă suferința. Ba mai mult, o poartă demn, deoarece iubirea sa pentru oameni este prea mare pentru a regreta furtul focului și încredințarea lui muritorilor. Prometeu este mândru și jură că nu se va lăsa intimidat de amenințările lui Zeus și nu îi va cere iertare atât timp cât va rămâne în lanțuri. Această îndrăzneală le îngrozește pe oceanide, care se tem de mânia tiranului din Olimp și de soarta titanului.

Prometeu este îndreptățit să se revolte și să îl ocărască pe Zeus, deoarece titanul l-a ajutat pe olimpian să îl răstoarne pe Cronos și i-a fost prieten până la apariția oamenilor. De fapt, Zeus este cel care ar trebui să își ceară iertare de la Prometeu pentru comportamentul său tiranic față de titan și față de oameni. În plus, Prometeu are și darul clarviziunii, prin care  titanul îi va divulga tinerei Io soarta care o așteaptă. Din neamul ei se va naște (Heracle) eliberatorul lui Prometeu și cel care îl va detrona pe Tata Zeus, așa cum cere blestemul lui Cronos.

De ce este încă relevantă tragedia Prometeu înlănțuit? Prometeu este poate printre primii indivizi care se revoltă împotriva unui tiran sau chiar împotriva unui sistem tiranic, nerenunțând la principiile sale și la dragostea pentru ființele pe care le-a creat. Mai mult, voința sa de a face față tuturor chinurilor și iubirea sa de neclintit pentru oameni, îl fac o figură aproape cristică sau un simbol pentru „principiul civilizator al omeniei” (p. 15) așa cum îl numește Ovidiu Drîmba pe Prometeu în  Istoria teatrului universal. Iar din punct de vedere cultural, Mitul lui Prometeu, creatorul vizionar și „geniul binefăcător al omenirii” (p. 16) a inspirat numeroși filosofi, artiști și scriitori clasici și moderni, dintre care o voi aminti pe Mary Shelley cu al ei roman Frankenstein, iar poetul englez Percy Bysshe Shelley a încercat să umple vidul lăsat de cele două piese pierdute ale trilogiei scriind drama Prometeu descătușat (Prometheus Unbound).

Recenzie: Zeii de Alexandru Mitru

Vol. 1 din Legendele Olimpului

 

Titlu: Zeii

Autor: Alexandru Mitru

Prefața de Nicolae I. Barbu

Ilustrator: C. Condacci

Gen: Mitologie Legende, , Povestiri

Anul apariției: 1960

Editura Tineretului

Colecția: Legendele Olimpului

Rating: 5/5 stele

La fel ca Poveștile Fraților Grimm, Legendele Olimpului (Alexandru Mitru) trezesc în noi, cei a căror copilărie nu a fost schimbată de Internet sau aparate inteligente, amintiri despre primii ani în care am deschis porțile cunoașterii și am fost vrăjiți de marea literatură a lumii. Totul are un început și, deși am aflat că de mică îmi plăcea poezia, una dintre cele mai clare amintiri despre literatură este legată de cartea pe care o voi prezenta aici și într-o altă recenzie, în care mă voi ocupa de cel de-al doilea volum.

Legendele Olimpului este o colecție de mituri despre Zeii și Eroii Vechii Grecii, care au inspirat poemele, piesele dramatice și creațiile în proză ale autorilor antici (Homer, Hesiod, Ovidiu, Vergiliu, Eschil, Sofocle), renascentiști (Dante), romantici (Keats, Byron, Goethe), cât și pe postmodernii care întorc miturile cu susul în jos. Miturile, citite în lanț sau fiecare în parte, încep în mod firesc cu haosul primordial, din care au apărut Zeii Uranus (Cerul) și Ghea (Pământul), iar de aici încolo va avea loc treptat faimoasa teogonia, nume pe care îl poartă și binecunoscutul poem al lui Hesiod, pe care l-a consultat și autorul acestei cărți. Mai mult, din prefața scrisă de Prof. Nicolae I. Barbu, aflăm că Alexandru Mitru a realizat o adevărată selecție a miturilor care prezentau variațiuni în funcție de perioada și de regiunea în care au apărut. Astfel, scriitorul le-a studiat comparativ – inclusiv variantele moderne – pentru a împăca versiunile contradictorii referitoare la fiecare zeu.

Nu are sens să povestesc legendele, pentru că sunt sigură că le știți, însă cert este că zeii, nu doar cei greci, alcătuiesc o mare familie, în care setea de putere, invidia, răutatea și răzbunarea de orice fel sunt la ele acasă. Și ce dacă Zeul Cronos (Timpul) și-a detronat tatăl, pe Uranus? Fiul său, Zeus, îl va face să simtă pe propria piele cum este să pierzi frâiele puterii. Iar Zeus, la rândul lui, se va teme de o eventuală revoltă împotriva sa: „ (…) în legendele Olimpului se reflectau realități sociale și politice de pe vremea cînd trăiau autorii miturilor. De pildă, Zeus trona în Olimp așa cum la Tirint și Micena (…) stăpâneau putermicii basilei, șefi de triburi” (p. 8).

Dacă zeii sunt iuți la mânie, plini de ură și neîndurători, asta nu înseamnă că zeițele sunt mai prejos. Nici vorbă, ele sunt foarte vanitoase, invidioase pe pământencele mai frumoase sau mai iscusite decât ele. Deși soții lor infideli ar fi trebuit să plătească pentru renumitul obicei grecesc (așa numea un ghid grec plăcerile carnale ale lui Zeus, Poseidon ș. a.), zeițele pedepseau nimfele sau pământencele care cădeau în plasa zeilor transformați în fel de fel de forme pentru a-și ademeni prada. Astfel de pasiuni extraconjugale vor da naștere unor zei importanți ca Atena, Hermes, Dionisos, semizei, eroi și regi ai cetăților grecești (Heracle, Ahile, Perseu, Minos etc.).

În ceea ce privește oamenii, ei erau obligați să se supună multitudinii de zeități din Panteonul grecesc, să le construiască temple, să săvârșească ritualurile corecte, așa cum au fost lăsate de către zei, și să nu îi înfrunte în niciun fel. În caz contrar, zeii (jigniți de trufia anumitor muritori) îi pedepseau crunt, omorându-i, transformându-i în animale și plante, lăsându-le îmsă rațiunea pentru a fi conștienți de suferința lor, sau îi sileau la munci grele fără nicio finalitate (așa cum este cazul lui Sisif). Un alt fapt ciudat era acela că oamenii nu aveau voie să se îndrăgostească de zei, însă situația inversă nu trebuia doar acceptată, ci trebuia percepută ca o adevărată onoare – mentalitate care îmi aduce aminte de desfrânații regi din istorie care aveau foarte multe iubite, aduse adesea cu forța în dormitorul regal.

Deși templele stau drept mărturie a existenței zeilor, nu pot să nu reflectez la imaginarul vechilor greci, prin care fenomene ale naturii, plante, animale și locuri sacre sau profane din Grecia, și nu numai, sunt îmbrăcate într-o narațiune cu elemente miraculoase, care au influențat basmele de mai târziu. Gândiți-vă măcar la basmele noastre cu balauri, uriași și eroii care îi doboară.