Recenzie: Mistere venețiene de Kathryn Walker

Titlu: Mistere venețiene

Titlu original: A Stopover in Venice

Author: Kathryn Walker

Gen: Contemporary Romance

Anul apariției: 2008

Anul apariției acestei ediții: 2009

Editura Tritonic

Colecția Cașmir

Traducător: Vâlvoiu Iulian

Rating: 5/5 stele


De obicei sunt destul de sceptică atunci când vine vorba de cărți nou apărute, deoarece nu poți fi niciodată sigur dacă romanul pe care l-ai cumpărat a meritat sau nu banii și timpul tău. Totuși, în multitudinea de cărți de duzină, poți găsi, întâmplător sau nu, și cărți bune. Nu neapărat valoroase, dar plăcute ochilor și minții.

În această categorie se încadrează romanul de debut al scriitoarei și actriței americane de Broadway Kathryn Walker, Mistere venețiene (A Stopover in Venice), apărut în 2009 la Editura Tritonic, care ne îmbarcă într-o călătorie plină de mister, artă, reflecții îndreptate spre trecut – fie că este vorba despre trecutul protagonistei sau cel istoric – dragoste și, nu în ultimul rând, măreția și splendoarea Veneției.

Cornelia Everett este o tânără actriță de origine americană, care și-a dedicat viața în totalitate soțului ei Anthony, un muzician egoist, irascibil, încăpățânat și ironic. În ciuda sacrificiului ei, Anthony este mai interesat de cariera lui, Cornelia fiind o prezență neglijabilă. Dându-și seama că viața lângă Anthony nu îi mai aduce nicio satisfacție, Nel își ia bagajul și hotărăște să coboare undeva lângă Veneția, pentru a petrece un timp singură cu gândurile ei, a se plimba și, în cele din urmă, a se bucura de viață. Amintirile protagonistei legate de primul soț, care a decedat, la căsnicia eșuată cu Anthony sau la cariera actoricească au caracter autobiografic. Autoarea a fost căsătorită de două ori: prima dată cu scriitorul și actorul Douglas Kenney, iar a doua oară cu cântărețul James Taylor – o căsnicie nefericită, precum în cazul Corneliei.

După ce salvează un câine din mâinile unor copii răutăcioși, Nel intră în casa Contesei Lucrezia da Isola, adevărata stăpână a micuțului Leo, unde o echipă de restauratori, în frunte cu Matteo Clemente, încearcă să deslușească misterul unei fresce renascentiste descoperite în podul vechii case. Cornelia se împrietenește cu Signora Lucrezia, o bătrânică simpatică și stilată; se apropie de Matteo și se oferă să participe la dezlegarea misterului.

Treptat, apar tot felul de specialiști în istorie și artă, care găsesc câte o piesă a puzzle-ului prin intermediul documentelor vremii sau al altor indicii, aflate în anumite locuri din Veneția. De exemplu, prin intermediul unei traducătoare, iese la suprafață jurnalul înduioșător al unei tinere de 16 ani, care își relatează viața – alături de mama vitregă, tatăl și de frații ei – dar și povestea de dragoste dintre ea și pictorul Giorgione (Zorzi), care ticluia și versuri și cânta la lăută ca un adevărat Orfeu. Clara, acesta fiind numele fetei, este și ea talentată la pictură, astfel fratele ei Vicenzo o duce la atelierul lui Giorgione, care o apreciază de prima dată când o vede. Ne este povestit cu multă încântare episodul în care faimosul pictor o imortalizează pe tânără într-un portret, eveniment urmat de apogeul iubirii lor. Totuși, uneori lucrurile nu merg bine până la capăt; astfel, la Veneția izbucnește o epidemie de ciumă, iar Clara trebuie să rămână la o mănăstire de măicuțe, alături de alte tinere ce proveneau din pătura nobilimii. Din păcate, Giorgione este obligat să își continue proiectele artistice (dar și idila cu o prostituată pe nume Cecilia); pictorul moare cu câteva luni înainte de nașterea fiului său.

Dar acum să ne întoarcem la Nel, care începe puțin câte puțin să se descopere, să reflecteze la trecut, prezent și viitor, să își regăsească identitatea, să se îndrăgostească de Matteo și să își dea seama ce își dorește cu adevărat. Chiar dacă romanul are un final deschis, este lesne de înțeles din desfășurarea acțiunii, că protagonista își va urma inima și va alege să fie fericită.

Voi încheia prezentarea acestei cărți, recomandând-o celor îndrăgostiți de Veneția, fie că ați fost acolo sau nu, dar și celor care vor să o descopere. Kathryn Walker crează o atmosferă misterioasă și impresionantă, demnă de La Serenissima. Sunt inserate informații despre artă, istorie, tarot, care însă nu sunt atât de numeroase încât să plictisească cititorul. Romanul este echilibrat, nimic nu e prea mult sau prea puțin, personajele sunt plăcute, iar misterul frescei nu îți dă voie să lași cartea din mână. Personal, am avut senzația că mă plimb pe toate străduțele înguste, pe podețele de deasupra canalelor sau prin Piața San Marco alături de Nel și de adorabilul Leo.

 

Recenzie: Amor Intellectualis de Ion Vianu

Romanul unei educaţii

 

Titlu: Amor Intellectualis

Subtitlu: Romanul unei educaţii

Autor: Ion Vianu

Gen: Non-ficțiune, Literatură română contemporană, Memorialistică, Autobiografie

Anul apariției: 2010

Editura Polirom

Colecția: Fiction LTD

Rating: 3/5 stele

Romanul lui Ion Vianu, Amor intellectualis (Romanul unei educaţii), apărut la Editura Polirom în 2010 și reeditat în 2011, este o carte cu caracter autobiografic şi poate fi considerată un bildungsroman, fiind evocat destinul protagonistului din perioada copilăriei până la maturitate. Copilăria autorului a fost marcată de prezenţa unor prieteni şi a unor discipoli ai tatălui său, criticul Tudor Vianu, cum ar fi Edgar Papu, care obişnuia să aprindă lumânarea din vârful bradului de Crăciun, Dan Barbilian (Ion Barbu), Matei Călinescu, Camil Petrescu și alții.

Prezenţa lui Tudor Vianu este marcată prin iniţiala T, iar autorul îşi reaminteşte discuţiile despre literatură, filosofie, muzică, în special a lui Enescu, discuții purtate atât în casa din Bucureşti cât şi în cea de la Zamora.

În perioada adolescenţei apar primele căutări intelectuale, evocă primele întâmplări legate de petreceri, de excursii, de audiţii muzicale şi primele experienţe erotice. Instaurarea regimului comunist, care a adus cu sine răsturnarea valorilor în societatea românească, îl determină pe Ion Vianu să renunţe la facultatea de filologie deoarece şi-a dat seama că nu poate împărtăşi ideile proletare. El optează pentru meseria de medic, considerând că aceasta este o profesie ce-i va oferi şansa de a trăi demn, chiar și într-un regim dictatorial.

Cartea este alcătuită din patru capitole ample, stilul este rafinat, textul abundă în expresii latinești și germane și sunt redate poezii în alte limbi. Sunt amintiţi mari filosofi ai lumii, precum Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. În capitolul trei apar numeroşi termeni medicali şi se face referire la mari nume din medicina mondială.

În concluzie, Amor intellectualis nu este o carte pe care aș recomanda-o oricui. De ce? Din cauza informațiilor și a cunoștințelor literare, filosofice și medicale dense. Dacă nu aveți o anumită vârstă – de preferat peste 20 de ani – și un bagaj intelectual destul de vast,  nu garantez că veți înțelege sau veți rezista până la ultima pagină. Dacă ne-am uita doar la numărul de pagini – mai mult de 400 – am considera-o o provocare pentru timpul nostru limitat. Dar, dacă privim mai departe, realizăm că timpul va fi investit cu folos.

 

Recenzie: Rochia cea nouă de Linda Grant

Titlu: Rochia cea nouă

Titlu original: The Clothes On Their Backs

Autor: Linda Grant

Gen: Literatură contemporană

Anul apariției: 2008

Editura Leda

Colecția: Maeștrii Leda

Traducător: Alexandra Mușat

Rating:4/5 stele 

Rochia cea nouă (The Clothes On Their Backs, publicat în 2008 și câștigător al Premiului Booker) este un roman scris de autoarea britanică Linda Grant, în care ne este prezentată viaţa unei tinere sensibile, care doreşte să-şi regăsească identitatea şi să afle secretele familiei ei.

Vivien Kovaks face parte dintr-o familie de evrei unguri care a emigrat în Marea Britanie la începutul celui de-al doilea Război Mondial, stabilindu-se la Londra. Vivien locuieşte în Benson Court alături de părinţii ei, și are o viaţă monotonă, aceştia preferând să se izoleze de lume şi să trăiască o viaţă liniştită. „Părinţii mei m-au crescut să fiu un şoarece. Din recunoştinţă faţă de Anglia, ţara care îi găzduise, au ales să fie oameni-şoareci…”​ (p. 88).

Tânăra este nepoata lui Sándor Kovacs, un baron binecunoscut pentru afacerile sale necurate, care şi-a construit averea pe baza chiriaşilor săi de culoare. Vivien l-a văzut pentru prima dată când avea zece ani, iar imaginea lui a marcat-o pentru multă vreme. „Acesta purta un costum de mohair albastru electric, pantofi negri de piele întoarsă cusuţi manual, iar la mâna lui lucea un ceas cu brăţară de diamante”  (p. 41).

Peste ani, la puţin timp după moartea stupidă a primului ei soţ, Vivien se întâlneşte accidental cu unchiul Sándor, într-un parc. Intră în vorbă cu el, adoptând un nume fals. După ce află că tânăra  era şomeră, Sándor îi cere lui Vivien să-l ajute în redactarea unei cărţi despre viaţa lui. De aici încolo, viaţa protagonistei devine mai palpitantă, petrecându-şi câteva ore pe zi ascultând, întrebând, înregistrând şi scriind diferite secvenţe şi amintiri din viaţa controversatului om de afaceri evreu. Oare ce va afla Vivien despre trecutul familiei ei, care i-a fost ascuns timp de douăzeci şi cinci de ani şi cum o va ajuta să descopere adevărul despre unchiul său?

​Stilul cărţii este accesibil, autoarea utilizează destul de multe detalii, iar evenimentele importante sunt amintite de mai multe ori pe parcursul firului narativ. Linda Grant face referiri cu privire la cel de-al doilea Război Mondial, la viaţa evreilor din lagărele de concentrare, la Liga Antinazistă, dar fără a transforma cartea într-un tratat de istorie sau într-unul ideologic. Mai sunt amintite şi anumite aspecte despre felul în care trăiau tinerii în anii ’70 şi despre modă.

​În concluzie, prin intermediul rochiei celei noi, Vivien face o retrospecţie asupra întregii sale vieţi. Ea vede hainele ca pe nişte măşti. Hainele, la fel ca măștile, odată ce le porți, devin o parte din tine. ​