Recenzie: Cântecul lui Roland

Titlu: Cântarea lui Roland

Titlu original: La chanson de Roland

Autor: Anonim

Traducere și prefață de Eugen Tănase

Ilustrator: Marcel Chirnoagă

Gen: Epopee/ Chanson de geste

Anul apariției acestei ediții: 1974

Editura Univers

Rating: 3/5 stele

Dacă în Aucassin et Nicolette sunt parodiate mai toate genurile literare medievale, acum ne îndreptăm atenția spre o epopee foarte cunoscută, care va scoate la iveală mentalitatea timpului față de străinul de aproape. Din această cauză, pe lângă prezentarea acestei creații medievale, voi vorbi și despre contextul istoric în care a fost scrisă, pentru a înțelege elementele imagologice din text sau felul cum îi vedeau creștinii pe musulmani în perioada Cruciadelor.

Cântecul lui Roland (La chanson de Roland) este unul dintre cele mai vechi poeme epice din literatura franceză medievală și se presupune că a fost compus de un autor anonim în secolul al XI-lea, în jurul Primei Cruciade. Deși textul a circulat în mai multe versiuni, manuscrisul cel mai vechi al acestei epopei se găsește la Biblioteca Bodleian din Oxford. Sursa de inspirație pentru acest chanson de geste/ cântecul faptelor eroice este Bătălia de la Roncevaux, din anul 778. Se spune că în timp ce traversa Munții Pirinei pentru a ajunge în Franța, Împăratul Carol cel Mare și-a lăsat în urnă ariergarda sub conducerea Contelui Roland (Hruoland), Prefect al Mărcii Bretaniei, pentru a apăra zona de eventualii inamici. Din păcate, ariergarda nu foarte numeroasă a fost atacată și nimicită de către basci. Pornind de la acest fapt istoric, autorul anonim a început să brodeze o poveste cunoscută și astăzi.

Pe scurt, timp de șapte ani, Carol cel Mare a luptat împotriva sarazinilor care invadaseră Spania, reușind să cucerească toate orașele, în afară de Zaragoza, care încă se afla sub stăpânirea Regelui Marsilion. Conștient că va pierde, regele maur pune la cale un plan prin care să îl țină pe Carol departe de zidurile cetății. Marsilion îl va recunoaște pe împărat ca suzeran și se va converti la creștinism în schimbul retragerii trupelor france. Apoi, după întoarcerea împăratului în Franța, regele maur va nega promisiunea făcută.

Carol, sătul de cei șapte ani de războaie, trimite o solie pentru a negocia pacea (pe Ganelon, nominalizat chiar de fiul său vitreg, Roland, să ducă la îndeplinire ordinul imperial). Însă Ganelon, care îl invidia de multă vreme pe Roland, este înfuriat de îndrăzneala mândrului cavaler și plănuiește să se răzbune. Astfel, pune la cale un complot împreună cu sarazinii pentru a scăpa de fiul său vitreg.

Carol presimte prin intermediul unor vise simbolice că își va pierde cel mai brav cavaler, însă acceptă să se retragă în Franța și cedează insistențelor lui Ganelon de a-l pune pe Roland în fruntea ariergărzii. În timp ce parcurgea trecătoarea menționată anterior, armata redusă este înconjurată de vasta armată maură, însă francii nu pierd lupta doar din cauza dezavantajului numeric, ci și din cauza mândriei lui Roland. Acesta refuză inițial să sune din corn pentru a-l anunța pe împărat că oastea sa este în pericol de moarte. În cele din urmă, împins de împrejurări, Roland este nevoit să-l anunțe pe Carol, care se întoarce din drum și își găsește toți cavalerii fără suflare. Această priveliște dezolantă îl va determina pe împărat să se răzbune atât pe mauri, cât și pe trădătorul Ganelon.

Andrew Lang afirmă că poemul eroic Cântecul lui Roland este singura baladă istorică adevărată după Iliada și Odiseea lui Homer, însă autorul scoțian nu are dreptate deoarece între creația medievală și adevăratul eveniment istoric sunt foarte puține asemănări. Înlocuirea bascilor prădători cu maurii, urcarea Contelui Roland la rang de nepot al împăratului, visele premonitorii,  întoarcerea din drum și răzbunarea lui Carol cel Mare au rolul de a ne face să înțelegem mentalitatea timpului. În acest poem este evidențiată măreția și înțelepciunea împăratului, sunt ridiculizați maurii și este glorificată lupta pentru întărirea credinței creștine în contextul Cruciadelor. Aceste modificări aduse de autor reprezintă o falsificare a istoriei, cu scopul de a induce în mentalul colectiv medieval ura față de necreștini, supremația Bisericii și preaslăvirea împăratului. Prin imaginea cavalerului brav cu puteri supraomenești, așa cum apare Roland în epopee, Biserica dorea să impună ideea de soldat care își dă viața pentru valorile creștine.

Tema centrală a epopeei este lupta dintre bine și rău, binele fiind reprezentat de francii Împăratului Carol cel Mare, iar răul este armata maură a Regelui Marsilion. În mentalitatea medievală europeană, necreștinii ca musulmanii și evreii erau considerați răul absolut, așa cum se poate observa și în versurile care îl introduc pe regele maur, stăpân al Zaragozei: „Marsilie i-e rege, pe Dumnezeu nu iubește,/ Pe zeii Apollin și Mohamet servește”. (p. 15) Alăturarea cel puțin bizară dintre zeul grec Apollo și Profetul musulmanilor poate fi explicată doar prin prisma medievalilor care credeau că maurii erau politeiști, practică interzisă de către Biserica Creștină. Mai mult, în epopee, musulmanii sunt imaginea răsturnată a creștinilor: se închină unei Sfinte Treimi musulmane (Apollo, Mohamed, Tervagant), sunt brutali (nu au noblețea creștinilor în luptă), au înfățișare exotică și fioroasă, sunt nestatornici, lași, disprețuitori și incapabili de a săvârși fapte bune.

Însă de unde vine atâta ură pentru musulmani? Prejudecățile europenilor s-au născut din ignoranță, manipulare și invidia pentru înfloritoarea cultură arabă superioară celei creștine. În timp ce majoritatea creștinilor trăia în sărăcie și incultură, musulmanii practicau negoțul, conservau și traduceau opere greco-latine, făceau progrese în științele exacte și trăiau civilizat. Astfel, din cauza urii și a invidiei față de bogățiile musulmanilor, autoritățile statale și bisericești s-au considerat îndreptățite să înceapă Războaiele Sfinte, sub pretextul salvării Ierusalimului din mâinile păgânilor.

Dar să revenim la epopeea noastră; chiar dacă Ganelon săvârșește faptul josnic de a-l trăda pe împărat, gestul baronului este văzut drept căderea unui creștin în ispită, iar sarazinii sunt percepuți ca intermediari ai necuratului: Marsilion îl momește pe Ganelon cu tot felul de daruri scumpe, determinându-l să le devină aliat maurilor pentru a-l omorî pe Roland, mâna dreaptă a lui Carol cel Mare și pentru a nu lăsa Zaragoza să cadă pradă francilor.

La fel ca în basme, binele triumfă deoarece Dumnezeu, la fel ca zeii din epopeile antice, îi ajută pe soldații franci. Mai exact, ține soarele pe cer atât timp cât îi trebuie împăratului pentru a-i găsi și a-i nimici pe sarazini, iar sufletul lui Roland este ridicat la cer de către Arhanghelii Mihail și Gavriil. Pe lângă raporturile de putere din cadrul sistemului feudal, relația dintre suzeran și vasal avea și o semnificație religioasă: așa cum un vasal îi jura credință stăpânului său, fiecare om îi era credincios lui Dumnezeu. Exemplul cel mai ilustrativ în această privință este gestul lui Roland de a ridica mănușa mâinii drepte spre cer înainte de a-și da ultima suflare, iar Arhanghelul Gavriil i-o acceptă.

Citind epopeea medievală Cântecul lui Roland am învățat că nu trebuie să vedem evenimentele dintr-o singură perspectivă, deoarece, din punctul de vedere al alterității, și celălalt aparține acestei lumi, deși este diferit de noi rasial, religios sau cultural. Însă, așa cum știm din istoria noastră relativ recentă, omului îi este mai ușor să judece și să îl condamne pe cel ce aparține unui alt sistem de valori, în loc să îl aprecieze, să îl tolereze sau să îi admire cultura.

Recenzie: Zeii de Alexandru Mitru

Vol. 1 din Legendele Olimpului

 

Titlu: Zeii

Autor: Alexandru Mitru

Prefața de Nicolae I. Barbu

Ilustrator: C. Condacci

Gen: Mitologie Legende, , Povestiri

Anul apariției: 1960

Editura Tineretului

Colecția: Legendele Olimpului

Rating: 5/5 stele

La fel ca Poveștile Fraților Grimm, Legendele Olimpului (Alexandru Mitru) trezesc în noi, cei a căror copilărie nu a fost schimbată de Internet sau aparate inteligente, amintiri despre primii ani în care am deschis porțile cunoașterii și am fost vrăjiți de marea literatură a lumii. Totul are un început și, deși am aflat că de mică îmi plăcea poezia, una dintre cele mai clare amintiri despre literatură este legată de cartea pe care o voi prezenta aici și într-o altă recenzie, în care mă voi ocupa de cel de-al doilea volum.

Legendele Olimpului este o colecție de mituri despre Zeii și Eroii Vechii Grecii, care au inspirat poemele, piesele dramatice și creațiile în proză ale autorilor antici (Homer, Hesiod, Ovidiu, Vergiliu, Eschil, Sofocle), renascentiști (Dante), romantici (Keats, Byron, Goethe), cât și pe postmodernii care întorc miturile cu susul în jos. Miturile, citite în lanț sau fiecare în parte, încep în mod firesc cu haosul primordial, din care au apărut Zeii Uranus (Cerul) și Ghea (Pământul), iar de aici încolo va avea loc treptat faimoasa teogonia, nume pe care îl poartă și binecunoscutul poem al lui Hesiod, pe care l-a consultat și autorul acestei cărți. Mai mult, din prefața scrisă de Prof. Nicolae I. Barbu, aflăm că Alexandru Mitru a realizat o adevărată selecție a miturilor care prezentau variațiuni în funcție de perioada și de regiunea în care au apărut. Astfel, scriitorul le-a studiat comparativ – inclusiv variantele moderne – pentru a împăca versiunile contradictorii referitoare la fiecare zeu.

Nu are sens să povestesc legendele, pentru că sunt sigură că le știți, însă cert este că zeii, nu doar cei greci, alcătuiesc o mare familie, în care setea de putere, invidia, răutatea și răzbunarea de orice fel sunt la ele acasă. Și ce dacă Zeul Cronos (Timpul) și-a detronat tatăl, pe Uranus? Fiul său, Zeus, îl va face să simtă pe propria piele cum este să pierzi frâiele puterii. Iar Zeus, la rândul lui, se va teme de o eventuală revoltă împotriva sa: „ (…) în legendele Olimpului se reflectau realități sociale și politice de pe vremea cînd trăiau autorii miturilor. De pildă, Zeus trona în Olimp așa cum la Tirint și Micena (…) stăpâneau putermicii basilei, șefi de triburi” (p. 8).

Dacă zeii sunt iuți la mânie, plini de ură și neîndurători, asta nu înseamnă că zeițele sunt mai prejos. Nici vorbă, ele sunt foarte vanitoase, invidioase pe pământencele mai frumoase sau mai iscusite decât ele. Deși soții lor infideli ar fi trebuit să plătească pentru renumitul obicei grecesc (așa numea un ghid grec plăcerile carnale ale lui Zeus, Poseidon ș. a.), zeițele pedepseau nimfele sau pământencele care cădeau în plasa zeilor transformați în fel de fel de forme pentru a-și ademeni prada. Astfel de pasiuni extraconjugale vor da naștere unor zei importanți ca Atena, Hermes, Dionisos, semizei, eroi și regi ai cetăților grecești (Heracle, Ahile, Perseu, Minos etc.).

În ceea ce privește oamenii, ei erau obligați să se supună multitudinii de zeități din Panteonul grecesc, să le construiască temple, să săvârșească ritualurile corecte, așa cum au fost lăsate de către zei, și să nu îi înfrunte în niciun fel. În caz contrar, zeii (jigniți de trufia anumitor muritori) îi pedepseau crunt, omorându-i, transformându-i în animale și plante, lăsându-le îmsă rațiunea pentru a fi conștienți de suferința lor, sau îi sileau la munci grele fără nicio finalitate (așa cum este cazul lui Sisif). Un alt fapt ciudat era acela că oamenii nu aveau voie să se îndrăgostească de zei, însă situația inversă nu trebuia doar acceptată, ci trebuia percepută ca o adevărată onoare – mentalitate care îmi aduce aminte de desfrânații regi din istorie care aveau foarte multe iubite, aduse adesea cu forța în dormitorul regal.

Deși templele stau drept mărturie a existenței zeilor, nu pot să nu reflectez la imaginarul vechilor greci, prin care fenomene ale naturii, plante, animale și locuri sacre sau profane din Grecia, și nu numai, sunt îmbrăcate într-o narațiune cu elemente miraculoase, care au influențat basmele de mai târziu. Gândiți-vă măcar la basmele noastre cu balauri, uriași și eroii care îi doboară.

Recenzie: Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia

Prima carte din Trilogia exilului

 

Titlu: Dumnezeu s-a născut în exil

Titlu original: Dieu est né en éxile

Autor: Vintilă Horia

Traducător: Al. Castaing

Gen: Memorialistică, Modernism

Anul apariție: 1960

Anul apariției acestei ediții: 1978

Editura Carpații Traian Popescu

Serie: Trilogia exilului

Rating: 5/5 stele

Dumnezeu s-a născut în exil este un roman scris inițial în limba franceză de autorul român Vintilă Horia (pe numele său adevărat Caftangioglu Gheorghe) și a apărut pentru prima dată în anul 1960, în Franța. Romanul face parte din Trilogia exilului alături de Cavalerul resemnării (1961) și Prigoniți-l pe Boetiu! (1983). Deși scriitorul a câștigat Premiul Goncourt pentru acest roman, distincția nu i s-a înmânat oficial, din cauza marelui scandal iscat de comuniști, care îl acuzau pe Vintilă Horia că a simpatizat cu Mișcarea Legionară, fapt infirmat de nenumărate ori de către autor.

Dumnezeu s-a născut în exil se încadrează în categoria romanului-jurnal deoarece conține întâmplări și trăiri ale poetului Ovidiu exilat la Tomis. Pe lângă tema exilului, remarcăm tema regăsirii de sine și a auto-revelației, deoarece poetul se autoanalizează pe parcursul celor opt ani de exil. El se dezice de viața sa plină de plăceri de la Roma, de zeii vicioși, pe care îi cântase în Metamorfoze și începe să devină o persoană spirituală cu ajutorul prietenilor săi daci, a călătoriilor în Dacia și a relatărilor medicului Theodor despre Nașterea Mântuitorului.

Scrierea prezintă un puternic caracter filosofico-religios prin analogiile dintre cultul dacilor pentru zeul Zamolxe și credința în Iisus, mai mult anticipată și sugerată decât prezentată ca atare. Alte teme importante sunt libertatea și iubirea spirituală, pe care Ovidiu începe să le cunoască pe parcursul exilului său, după întâlnirea cu Mucaporus, un dezertor roman care își găsise libertatea în viața umilă de pescar din Dacia și după apropierea de Dochia, a cărei prezență a făcut să încolțească în poet o iubire spirituală și platonică.

Romanul este împărțit în opt capitole care corespund celor opt ani petrecuți de poet în exil. Ovidiu a fost exilat la Tomis, pe malurile Pontului Euxin, la granița de Răsărit a Imperiului Roman din ordinul Împăratului Augustus, deoarece acesta considera că poetul, prin tratatul erotico-didactic Ars amandi/Arta iubirii a corupt tineretul roman, în special pe femeile măritate (inclusiv pe Iulia, fiica împăratului). Ajuns într-un tărâm izolat, lipsit de civilizație și mai tot timpul amenințat de invaziile sarmaților, Ovidiu se simte claustrat, damnat și nedreptățit de către Augustus, stăruind mereu prin intermediul scrisorilor  să fie absolvit de pedeapsă sau să fie trimis în Grecia.

În primii ani de exil, poetul suportă cu greu iernile, care îl silesc să hiberneze atât fizic cât și spiritual. Astfel, el își aduce aminte de Iulia și de Augustus, de fostele sale iubite de la Roma, de anii săi de studii de la Atena, de scrierile sale, iar mai târziu de copilăria sa de la Sulmona. Cu timpul, Ovidiu începe să se obișnuiască cu situația sa de surghiunit și se împrietenește cu localnicii: servitoarea Dochia, centurionul Honorius care avea rolul de a-l păzi pe poet, cârciumarul Herimon, pescarul Mucaporus, dacul Scoris, medicul grec Theodor și pe țăranul Comozous.

Deși Ovidiu nu era interesat de latura spirituală a existenței, credința dacilor într-un zeu unic,  Zamolxe, și faptul că nu le era frică de moarte l-a fascinat pe poet, care a început să își pună întrebări referitoare la viața veșnică, mai ales după visul său revelator din barca lui Mucaporus și a început să își dorească să viziteze muntele sfânt al dacilor – Kogaionon. Prin cultul lui Zamolxe, Ovidiu anticipează nașterea religiei creștine, care se bazează pe Bine, Adevăr, viața veșnică și Mântuirea sufletelor. Convingerile poetului sunt întărite de povestea Nașterii Domnului, la care a fost martor medicul Theodor. Relatările sale îi dau și mai multă speranță lui Ovidiu, care se regăsește în religia iubirii. Iar despre ultimul an al vieții lui Ovidiu vă invit să citiți singuri.

Diferența majoră dintre poetul latin și personajul creat de Vintilă Horia este aceea că protagonistul romanului Dumnezeu s-a născut în exil se îndepărtează de zei, considerându-i cruzi și poate chiar inexistenți, și începe treptat să evolueze spiritual prin intermediul unor vise și călătorii revelatorii precum: visul din barca lui Mucaporus, în care Ovidiu vede o umbră de lumină, călătoria la Poiana Mărului (unde întâlnește un preot dac, care îi aduce pace și liniște interioară), iar povestea lui Theodor despre Nașterea lui Mesia îl impresionează pe Ovidiu, care se adaptase spiritului monoteist al geto-dacilor. El își imagina ținutul dacilor ca pe un centru al noii religii, iar Roma era sortită decăderii din cauza zeilor mincinoși și a plăcerilor efemere. „Fastele în care am cântat gloria Romei, viața ei veșnică, nu vor avea decât valoarea unei năluciri fugare, lăsate, ca o urmă abia vizibilă, de o umbră sleită de puteri și solitară (…) Operele mele nu vor trăi mai mult decât mine, afară doar dacă oamenii vor mai păstra, în viitor, după ce adevărul le va fi fost cunoscut, viciul plăcut și inutil al curiozității.” (p. 157)

Prin tema exilului se realizează împăcarea sufletească a poetului cu sine însuși. Prin folosirea simbolurilor creștine se realizează autocunoașterea și eliberarea de trecut. Tomisul, din locul suferinței, devine centrul unei lumi spirituale, confirmată de nașterea unei religii a iubirii și a speranței în viața eternă. „Pământurile pe care le stăpânesc Geții sunt întinse. Aceste întinderi cunosc nădejdea și a vieții viitoare ca și puterea Dumnezeului unic. (…) Augustus m-a exilat ca să mă facă să sufăr și am suferit. Dar știu acum că Roma, această Romă care era, la începutul suferințelor mele, oglinda tuturor gândurilor, nu se află la răscrucea tuturor drumurilor de pe acest pământ, ci altundeva, la capătul unui altfel de drum. Și mai știu că Dumnezeu s’a născut, și El, în exil.” (p. 163)

Romanul lui Vintilă Horia are caracter filosofico-religios fără a fi îmbibat de dogme, ci doar sugerează anumite idei și tradiții care ne aparțin, iar anticiparea Nașterii Domnului și a apariției creștinismului pătrunde treptat, fie sub forma credinței în Zamolxe, fie prin dorința venirii unui zeu care să instaureze ordinea, pacea și să Îi învețe pe oameni să iubească. Pe lângă referințele livrești la operele lui OvidiuArs Amandi, Metamorfoze, Medea, Triste –  regăsim două dintre miturile care stau la baza poporului român: Miorița, un cântec pe care Ovidiu îl aude de la o tânără dacă, numită simbolic Geta, iar cel de-al doilea este mitul nașterii poporului român, deși aici apar Dochia și Honorius, iar despre formarea limbii române naratorul spune că este un amestec de cuvinte dace și latine, vorbită de copii ca o limbă secretă. Așa cum probabil intuiți, autorul demontează miturile și istoria, pentru a le reclădi într-o manieră surprinzătoare care dă și farmecul acestui roman modern cu aer postmodern doar datorită acestui procedeu laborios.

Dacă tot l-am menționat mai sus pe narator, el este prezent prin vocea lui Ovidiu, care ne ghidează de-a lungul romanului și ne lasă să aruncăm o privire și peste scrisorile lui pline de disperare și de stăruință adresate împăratului Augustus, lui Tiberius și Fabiei, soția poetului. Frazele au un lirism deosebit, mai ales în descrierea naturii. Lipsa pluriperspectivismului nu este deranjantă deoarece poetul, prin vorbele sale alese, pare să îl convingă și pe cel mai sceptic cititor că tot ceea ce relatează este adevărat.

De ce merită citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil? În primul rând este o carte mai puțin cunoscută în România din cauza perioadei istorice urâte numită sovietizarea României sau comunismul – care l-a forțat pe Vintilă Horia să nu își mai vadă țara mult iubită până la căderea regimului. Apoi, acest roman a făcut senzație în străinătate, mai ales în Franța anilor `60, iar în al treilea rând, exilul – forțat sau asumat – încă este o problemă curentă. Este vorba aici despre oamenii care se refugiază în alte țări pentru a se salva din calea războaielor, fie despre cei care și-ar dori să se întoarcă acasă, însă nu o pot face din considerente financiare, astfel fiind prinși între două lumi ca poetul Ovidiu.

 

Recenzie: Poeme persane de Otto Stark

Titlu: Poeme persane

Autori: Baba Taher, Omar Khayyam, Saadi, Jalaladin Rumi, Șabestari și Hafez

Gen: Poezie, Religie, Misticism, Spiritualitate

Anul apariției: 2014

Editura Herald

Colecția: PRINCEPS

Traducător: Otto Stark

Prefața: George Grigore

Rating: 3,5/5 stele

Dacă tot am citit Iubirea a spus, tradusă în limba română de Simona Trandafir, și The Essential Rumi, tradusă în limba engleză de către poetul americam Coleman Barks, m-am gândit să continui această incursiune în poezia orientală/sufită cu volumul Poeme persane, tradus și adnotat de Otto Stark, carte apărută la Editura Herald în anul 2014. Colecția este prefațată de George Grigore, care îl omagiază pe traducător pentru iscusința prin care redă aproape cu fidelitate creațiile celor mai importanți poeți persani (Baba Taher, Omar Khayyam, Saadi, Jalaladin Rumi, Șabestari și Hafez) fără a știrbi frumusețea și fără a strica prozodia și structura gramaticală originală.

În majoritatea poemelor din acest volum este prezentă tema beției sau a vinului, care trebuie înțeleasă metaforic, deoarece are o legătură strânsă cu sufismul și reprezintă „acea înaltă expresie a sufletelor îmbătate de dragoste divină” (p. 5) pentru că vinul este considerat în Coran o „băutură paradisiacă” și consumarea lui este interzisă în Islam. Mai mult, reminiscențe ale venerării vinului numit Haoma, asemănător cu ambrozia grecilor sau cu Soma indienilor, s-au păstrat în misticism cu modificările de rigoare aduse de religia islamică. Însă beția spirituală nu este singura temă comună a acestor poezii, ci și dragostea dintre privighetoare și trandafir, care reprezintă iubirea pătimașă a privighetorii neîmpărtășită de trandafir. Însă pentru a înțelege mai bine legenda, schimbați genurile celor doi protagoniști, deoarece, în limba persană, privighetoarea este de gen masculin, iar trandafirul de gen feminin.

Înainte de fiecare secțiune veți găsi o scurtă prezentare a fiecărui poet, câteva date biografice, lucrările importante care i-au făcut cunoscuți în spațiul oriental și chiar european, poeziile cu formă fixă specifice acestei zone culturale (rubaiul și gazelul), stilul și temele abordate de către poeți și, nu în ultimul rând, volumele din care traducătorul a selectat un anumit număr de poezii pentru a închega această colecție. Apoi, la sfârșitul cărții, veți găsi notele referitoare la simbolurile sufite, citatele din Coran, personajele din legendele persane ș.a.

Deși am găsit numeroase informații interesante, poemele, prin abundența metaforelor și a arhaismelor, m-au făcut să hoinăresc cu gândul într-o lume orientală liniștită, unde poeții meditau la viața trecătoare a Omului. Nu pot spune că mi-a plăcut întotdeauna stilul sau traducerea anumitor poeme. Nu spun că nu a fost o traducere bună, dar unele rubaiate ale lui Omar Khayyam mi s-au părut repetitive, iar la poeziile lui Rumi nu am simțit acea esență spirituală pe care o au în volumele menționate la începutul recenziei.

Poezia lui Rumi este aparent simplă, în ciuda simbolurilor brodate în versurile ei sau a mesajelor înțelepte pe care le propagă. În rest, poeziile sunt foarte frumoase și uneori triste, însă Kayyam și Hafez încearcă să alunge tristețea prin vizitele la cârciumă sau la iubita cu zulufi parfumați și buze roșii ca vinul. Ceea ce m-a amuzat la acești doi poeți este faptul că dacă nu aș fi știu că poeziile lor au caracter metaforic și mistic, aș fi crezut că sunt cântece de pahar din Persia medievală, unde omul trebuia să se împace cu gândul trecerii timpului și cu deșertăciunea și să petreacă pentru a face în ciudă sorții.

Chiar dacă n-am fost pe deplin încântată de acest volum, sunt sigură că sunt persoane cărora le va plăcea să redescopere acești poeți persani și lucrările lor mistice. În încheiere am ales un rubai al lui Omar Khayyam care ilustrează cel mai bine efemeritatea vieții fiecăruia dintre noi:

„Mă tot uitam la un olar cu silă,

cum frământa sub tălpi un boț de-argilă,

și-argila îi spunea pe glasul ei:

Și eu am fost ca tine, fie-ți milă!” (Rubai 211,  p. 56)

 

Recenzie: Iubirea a spus… de Jalaladin Rumi

Titlu: Iubirea a spus…

Author: Jalaladin Rumi

Gen: Poezie, Religie, Misticism, Spiritualitate

Anul apariției: 2003

Editura Kamala

Traducător: Simona Trandafir

Rating: 5/5 stele

Această colecție de poezii persane, create de maestrul sufit Jalaladin Rumi și traduse în limba română de către Simona Trandafir, a reprezentat o adevărată surpriză pentru mine, deoarece inițial aveam vaga impresie că voi găsi printre paginile acestei cărți poezii de dragoste. Însă nu a fost tocmai cum mi-am imaginat, ci cu mult mai bine. Creațiile lirice din acest volum sunt declarații de iubire închinate lui Dumnezeu și ele se încadrează astfel în categoria poeziei mistice.

Poate că unii dintre voi veți strâmba din nas la ideea de poezie mistică, dar de multe ori aparențele sunt înșelătoare, deoarece aceste poezii nu sunt greu de înțeles, iar eu nu le-am perceput ca încărcate de dogmă religioasă. Mai mult, dacă am elimina anumite referințe coranice din aceste poezii, am observa caracterul lor atemporal, care depășește sfera Islamului. Dacă până acum aveam o listă de poeți preferați, Rumi mi-a întors lumea cu susul în jos prin profunzimea versurilor, învățăturile despre importanța detașării față de lumea materială și de cea a plăcerilor, având ca scop pregătirea sufletului pentru mult așteptata și mult dorita întâlnire cu Preaiubitul. Dacă ar trebui să descriu senzația pe care o dau aceste poezii, aș spune că ele sunt ca o mână invizibilă care trece prin barierele trupului și îți mângâie sufletul cu o tandrețe nepământeană.

Despre acest poet persan voi mai vorbi și cu alte ocazii, însă tot trebuie să vă dau câteva informații biografice, de dragul cunoașterii. Jalaladin Balkhi/Rumi s-a născut în Balkh, Persia sau Afganistanul de astăzi, de unde a fugit împreună cu familia sa din cauza  invaziei mongole. S-a refugiat în Konya (Turcia) unde a devenit un maestru sufit respectat atât de musulmani, cât și de credincioșii celorlalte religii.

Cel mai important moment pentru desăvârșirea sa spirituală a fost întâlnirea cu dervișul rătăcitor Shams din Tabriz, care l-a inițiat pe Rumi în tainele iubirii mistice. Atât conversațiile, cât și dispariția neașteptată a acestui derviș din viața lui Rumi au avut un impact profund asupra celui din urmă. Maestrul sufit i-a dedicat lui Shams numeroase poeme, iar mai târziu a pus bazele ordinului Mevlevi sau Dervișii Rotitori. Cea mai cunoscută creație poetică a lui Rumi se intitulează Mathnawi, o lucrare vastă care însă nu a fost scrisă de mâna poetului, ci i-a  fost dictată discipolului său, Hussam Celebi,  în perioadele de transă.

Ținând cont că avem de a face cu un volum de poezii, nu pot să vă spun decât că această lucrare este împărțită pe teme rânduite în ordine alfabetică, de la aspirație până la zbor, o organizare firească, având drept scop înlesnirea citirii poeziilor. În plus, la sfârșitul cărții se găsește un glosar unde sunt explicate succint cele mai importante simboluri sufite precum: Preaiubitul, Îndrăgostitul, Arderea, Oceanul, Beția, Trandafirul etc.

Înainte de a încheia această recenzie, vă las un filmuleț pentru a vă familiariza cu poeziile lui Rumi, iar dacă vă interesează această temă, vă invit să citiți și recenzia mea scrisă în limba engleză despre The Essential Rumi, carte tradusă și prefațată de poetul american Coleman Barks.