Recenzie: Oedip Rege de Sofocle

Titlu: Oedip Rege

Titlu original: Οἰδίπους Τύραννος

Autor: Sofocle

Traducător: Francis Storr

Gen: Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Harvard University Press

Operă inclusă în volumul  Oedipus Trilogy

Rating: 5/5 stele

Aristotel, în Poetica, dă drept model compozițional cunoscuta tragedie a lui Sofocle pentru răsturnările de situație și recunoașterile reușite, pentru felul în care Oedip se mulează pe tipologia personajului tragic ale cărui acțiuni și erori determină decăderea sa, destrămarea familiei și trezesc catharsis-ul în spectatori. Oedip rege a fost o tragedie apreciată de învățații vremii, iar ecourile ei se pot observa și în literatură, teatru, film, știință și cultura pop de astăzi.

Oedip rege (Οἰδίπους Τύραννος) este cea mai cunoscută tragedie scrisă de Sofocle și a fost jucată pentru prima data în jurul anului 429 Î.Hr. Tragedia se deschide in medias res (în mijlocul lucrurilor), cronologia întâmplărilor fiind cu totul alta. Ne este prezentată cetatea Tebei răpusă de o molimă îngrozitoare, care simbolizează pedeapsa aspră a zeilor, deoarece unul dintre cetățenii Tebei a comis o mare nelegiure cu mulți ani în urmă (l-a omorât pe Regele Laios), faptă care trebuie răzbunată, iar orașul va fi salvat numai după depistarea și înlăturarea vinovatului. Oedip, înțeleptul rege al Tebei de la acea vreme, dorește să afle adevărul, pentru a-și cruța cetățenii de atâta suferință și moarte. El va duce o amplă investigație, însă ceea ce va afla va schimba atât cursul vieții sale, cât și al familiei. Personaje precum profetul orb Tiresias, mesagerul și păstorul lui Laios, vin în fața monarhului pentru a întregi povestea vieții lui Oedip și vor scoate la iveală secrete de familie care vor decide soarta regelui.

Astfel, cu mulți ani în urmă, lui Laios, regele Tebei, i s-a prevestit că fiul pe care i-l va naște Regina Iocasta își va omorî tatăl și se va căsători cu mama sa. Oripilat de această profeție, monarhul va cere unui servitor să lege gleznele copilului (de aici venindu-i numele) și să îl abandoneze pe Muntele Cithaeron, unde va muri, iar vorbele oracolului nu se vor mai adeveri. Însă pruncul a fost găsit de către un cioban și a fost încredințat Regelui Corintului, Polybos, care l-a adoptat și l-a crescut ca pe propriul fiu.

Mai târziu, tânărul Oedip va consulta Oracolul din Delphi și va auzi aceeași profeție cunoscută și de Laios. Crezând că Polybus era tatăl său biologic, Oedip părăsește cetatea, iar în drumul său intră într-o încăierare și îl omoară pe Laios. Ajuns în Teba, el răspunde ghicitorii Sfinxului și este răsplătit cu tronul fostului rege și cu mâna reginei văduve, Iocasta, propria-i mamă, care îi va dărui patru copii. Este interesant faptul că, deși cetatea Tebei suferă la începutul piesei din cauza lui Oedip, nu zeii sunt cei care îi pedepsesc pe el și pe Iocasta, ci fiecare dintre soți săvârșește câte un gest radical, fie pentru a plăti prețul ignoranței, fie pentru a scăpa de rușinea incestului. Deși Laios, Iocasta și Oedip încearcă să păcălească destinul născocind modalități de a-l evita sau mințindu-se că au anulat profeția, în cele din urmă sunt prinși în plasa propriilor erori, care îi împing spre nenorocire.

Ovidiu Drîmba afirmă în Istoria teatrului universal că Sofocle, spre deosebire de Eschil,  diminuează efectul destinului asupra personajului, creând  un nou tip de legătură între om și elementul fatidic, „relație în care atenția este concentrată asupra personalității umane, a responsabilității morale, a voinței sale de acțiune – atribute ce vor culmina în Oedip rege” (p. 19). Astfel, dorința lui Oedip de a afla adevărul este unealta care se întoarce împotriva lui, consecințele imediate fiind autopedepsirea regelui pentru propria-i mândrie și inconștiență, căderea sa bruscă de la statutul de rege la cel de cerșetor, autoexilarea, dezbinarea familiei sale și blestemul rostit de însuși Oedip, care va cădea peste el și copiii săi.

Oedip este un personaj al contrastelor, care pendulează între speranță și deznădejde, este bun conducător al cetății și totodată criminal, are certitudini și dubii, stări contradictorii care îl poziționează în mijlocul axei dintre bine și rău și este foarte mândru. Prin acest tip de personaj, Sofocle înțelege și pătrunde mai bine în psihicul uman, dând viață unui personaj nemuritor. Cât privește complexul lui Oedip, care a devenit chiar mai cunoscut decât protagonistul tragediei lui Sofocle, Freud i-a făcut un deserviciu legendarului rege al Tebei, deoarece el nu a fost atras inconștient de mama sa și nu a simțit repulsie față de tată, deoarece Oedip nu știa că ei erau adevărații săi părinți. Este ca și cum te-ai îndrăgosti de cineva, v-ați căsători, iar peste ani ați afla că sunteți frați sau altfel de rude apropiate.

Nu pot încheia această recenzie fără a menționa că, deși Sofocle s-a inspirat din mitologie pentru a reda destinul tragic al regelui Tebei, mai aflăm tot din Istoria teatrului universal faptul că și Eschil a scris o tragedie despre Oedip, însă aceasta nu s-a păstrat, iar Oedip rege este cea mai jucată piesă antică din istoria teatrului. Deși tragedia lui Oedip poate nu ne impresionează la fel de mult, așa cum s-a întâmplat cu spectatorii mileniului trecut, incestul rămâne o temă tabu și în zilele noastre, iar Oedip rege rămâne un exemplu al decăderii unui individ care a făcut câteva greșeli radicale din ignoranță, iar consecințele se vor răsfrânge și asupra generațiilor următoare, așa cum vom vedea în celelalte două tragedii: Oedip la Colona și Antigona.

 

Recenzie: Ciuleandra de Liviu Rebreanu

Titlu: Ciuleandra

Autor: Liviu Rebreanu

Gen: Psihologic, Realism

Anul apariției: 1927

Anul apariției acestei ediții: 2013

Editura Gramar

Colecția: Capodopere ale romanului românesc

Rating: 5/5 stele

Așa cum am menționat în A Song Title Book Tag, Ciuleandra este una din cărțile mele preferate – am citit-o de trei ori, la diferență de câțiva ani, însă de fiecare dată am simțit că descopăr ceva nou sau văd evenimentele dintr-un alt unghi. Deși Liviu Rebreanu a scris numeroase romane pe teme sociale, eu mă simt mai atașată de această scriere de întindere relativ mică, în care se observă interesul autorului pentru studierea psihicului uman prin intermediul unei proze de introspecție. Romanul Ciuleandra a apărut în 1927, însă inițial a fost notat sub forma unei nuvele intitulată Nebunul, așa cum declara însuși autorul.

În Ciuleandra se găsesc următoarele teme: tema alienării individului, drama personală, degradarea morală a tinerilor din lumea bună şi implicaţiile pe care le au acestea asupra psihicului protagonistului, care au ca rezultat final crima. Constantin Cubleşan, în prefaţa unei ediții mai vechi, spune că firul narativ al romanului urmăreşte în detaliu destinul şi decăderea eroului, iar mobilul crimei trebuie căutat în regulile impuse de Policarp Faranga fiului său. Ca o ironie a sorţii, impunerea de către bătrânul Faranga a simulării nebuniei, va declanșa cu adevărat boala mentală a fiului.

Pe scurt, romanul se deschide cu scena violentă, în care Puiu Faranga, fiul fostului ministru de justiţie Policarp Faranga, îşi ucide soţia, pe frumoasa şi melancolica Madeleine. După aflarea faptei, tatăl pune la cale un plan pentru a-şi salva fiul de închisoare. El îl obligă pe Puiu să simuleze nebunia pentru a fi internat într-un sanatoriu de boli psihice, la care Policarp avea relaţii, unde Puiu urma să fie ţinut sub observaţie şi de unde se presupune că ar fi obţinut un certificat, potrivit căruia tânărul nu ar fi fost în deplinătatea facultăţilor mentale la momentul săvârşirii crimei. Însă, în locul doctorului pe care îl cunoștea, Policarp îl găsește pe doctorul Ion Ursu, o persoană integră, fapt care stârneşte îngrijorarea bătrânului Faranga, că nu va obţine rezultatul scontat şi hotărăşte să demareze formalităţile pentru mutarea lui Puiu în alt sanatoriu.

În timpul consultaţiilor, Puiu îi mărturiseşte doctorului că nu ştie de ce şi-a omorât soţia. El îi povesteşte cum a cunoscut-o pe Mădălina: într-un sat din judeţul Argeş, la jocul numit Ciuleandra. Îi relatează despre cumpărarea, adopția și rafinarea fetei în pensioane străine pentru a o pregăti în vederea intrării în înalta societate bucureșteană și pentru căsătoria forțată cu Puiu. După ce anumite secrete ies la iveală, starea psihică a protagonistului, și așa fragilă, se degradează și mai tare, până la punctul fără de întoarcere. Finalul romanului este oarecum așteptat, deși mă șochează de fiecare dată și îmi amintește de catharsisul aristotelian din Poetica.

Până la momentul internării în sanatoriu, Puiu Faranga niciodată nu şi-a pus problema de a se autoanaliza, deoarece el punea preţ doar pe plăcerile vieţii, așa cum se întâmplă cu idul freudian. Rămas orfan de mic, protagonistul a fost sufocat de dragostea tatălui şi a mătuşii Matilda. Astfel, el încă este tratat ca un copil de către cei doi, chiar şi la vârsta de 30 de ani. Fără a da prea multe detalii, observăm efectele devastatoare ale personalității dominatoare a bătrânului asupra fiului său, de la decizia împrospătării sângelui familiei, determinându-l pe Puiu să aleagă drept soţie o ţărancă, până la impunerea așa-zisei nebunii și internarea în ospiciu, pentru a scăpa de închisoare. Astfel, Policarp Faranga nu a lăsat personalitatea lui Puiu să se manifeste, să ia propriile hotărâri şi să fie responsabil, creând complexul lui Oedip. Însă în lipsa mamei, „Puiu proiectează asupra imaginii interiorizate a tatălui întreaga încărcătură emoţională, de tip pasional, care caracterizează îndeobşte legătura primară cu mama. Eul său adoptiv este astfel condamnat să rămână imatur”, după cum remarca Liviu Maliţa în Alt Rebreanu. Tot din perspectivă freudiană, Policarp este întruchiparea supraeului, deoarece el nu era afectat de crima în sine, ci de consecințele pătării numelui familiei sale.

În perioada şederii în sanatoriul doctorului Demarat, Puiu Faranga trece de la stadiul de negare a crimei și a morții Mădălinei la analiza propriilor trăiri, care va avea ca rezultat autocunoaşterea protagonistului. Puiu încearcă să scape de povara vinovăţiei, inventând tot felul de scenarii, dând vina pe predispoziţia sa ereditară de a ucide și găsind țapi ispășitori în rândul celorlalte personaje. Deși protagonistul are anumite idei confuze, halucinații și obsesii, nu își poate explica de ce și-a omorât soția, însă personajul care îl ajută pe Puiu să rememoreze trecutul este doctorul Ion Ursu. În faţa lui, mărturisirile făcute de pacient pot fi considerate adevărate piese de puzzle, care vor duce la dezlegarea enigmei crimei.

Ar mai fi foarte multe lucruri de spus și de analizat, fie psihanalitic, fie hermeneutic, însă intenția mea este să vă invit la lectură, în caz că nu ați citit deja cartea. Romanul este ușor de parcurs, narațiunea este la persoana a treia, personajele sunt bine conturate și dau impresia de veridicitate, ca în orice scriere realistă. Pe mine mă fascinează de fiecare dată treptele nebuniei lui Puiu, de la prefăcătoria impusă de tată, la alienarea propriu-zisă și la finalul care trezește deopotrivă milă și/sau groază în cititor.