Recenzie: Prometeu înlănțuit de Eschil

Titlu: Prometeu înlănțuit

Titlu original: Προμηθεὺς Δεσμώτης

Autor: Eschil

Traducător: E. D. A. Morshead

Gen. Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Public Domain Books

Operă inclusă în Four Plays pf Aeschylus

Rating: 4/5 stele

Prometeu înlănțuit (Προμηθεὺς Δεσμώτης) este considerată superioară tragediilor eschiliene anterioare, deoarece personajele sunt mai bine conturate, acțiunea este mai complexă, iar efectele scenice sunt de-a dreptul inovatoare pentru perioada în care a trăit tragedianul grec. În caz că nu știați, Eschil a conceput o trilogie în jurul lui Prometeu, însă doar piesa Prometeu înlănțuit s-a păstrat.

Așa cum poate vă mai amintiți din Legendele Olimpului, Prometeu este acel titan care a creat primii oameni după chipul și asemănarea zeilor, iar Zeița Atena le-a dăruit rațiunea. Însă Zeus nu a fost încântat de micile ființe, așa că i-a obligat pe oameni să i se supună și să îl slăvească necontenit. El le-a impus o serie de reguli și îndatoriri ca serbările închinate olimpienilor, construirea de temple și jertfe de toate felurile.

Milos din fire, Prometeu le-a dăruit oamenilor focul, pentru ca aceștia să aibă o viață mai ușoară, în pofida împotrivirii lui Zeus, care se temea de o eventuală răscoală sau detronare, așa cum s-a întâmplat în cazul predecesorilor săi, Uranus și Cronos. Acest sacrilegiu l-a costat aspru pe Prometeu, care a fost legat de o stâncă, pe Muntele Elbrus, aflat, așa cum se spune, la marginea lumii și a trebuit să suporte numeroasele torturi din partea lui Zeus timp de mii de ani.

Tragedia lui Eschil se deschide cu încătușarea lui Prometeu, acțiune la care participă zeul făurar Hefaistos și doi uriași nebiruiți: Forța și Violența. Deși uriașii sunt mânioși pe Prometeu, Hefaistos îl leagă pe titan doar pentru a îndeplini ordinul lui Zeus. Hefaistos îl admiră și ține la Prometeu, dar nu dorește să-și înfurie atotputernicul părinte.

Cu toate furtunile, razele arzătoare de soare și chiar vulturul care îi ciugulește zi de zi ficatul, Prometeu nu lasă să i se vadă suferința. Ba mai mult, o poartă demn, deoarece iubirea sa pentru oameni este prea mare pentru a regreta furtul focului și încredințarea lui muritorilor. Prometeu este mândru și jură că nu se va lăsa intimidat de amenințările lui Zeus și nu îi va cere iertare atât timp cât va rămâne în lanțuri. Această îndrăzneală le îngrozește pe oceanide, care se tem de mânia tiranului din Olimp și de soarta titanului.

Prometeu este îndreptățit să se revolte și să îl ocărască pe Zeus, deoarece titanul l-a ajutat pe olimpian să îl răstoarne pe Cronos și i-a fost prieten până la apariția oamenilor. De fapt, Zeus este cel care ar trebui să își ceară iertare de la Prometeu pentru comportamentul său tiranic față de titan și față de oameni. În plus, Prometeu are și darul clarviziunii, prin care  titanul îi va divulga tinerei Io soarta care o așteaptă. Din neamul ei se va naște (Heracle) eliberatorul lui Prometeu și cel care îl va detrona pe Tata Zeus, așa cum cere blestemul lui Cronos.

De ce este încă relevantă tragedia Prometeu înlănțuit? Prometeu este poate printre primii indivizi care se revoltă împotriva unui tiran sau chiar împotriva unui sistem tiranic, nerenunțând la principiile sale și la dragostea pentru ființele pe care le-a creat. Mai mult, voința sa de a face față tuturor chinurilor și iubirea sa de neclintit pentru oameni, îl fac o figură aproape cristică sau un simbol pentru „principiul civilizator al omeniei” (p. 15) așa cum îl numește Ovidiu Drîmba pe Prometeu în  Istoria teatrului universal. Iar din punct de vedere cultural, Mitul lui Prometeu, creatorul vizionar și „geniul binefăcător al omenirii” (p. 16) a inspirat numeroși filosofi, artiști și scriitori clasici și moderni, dintre care o voi aminti pe Mary Shelley cu al ei roman Frankenstein, iar poetul englez Percy Bysshe Shelley a încercat să umple vidul lăsat de cele două piese pierdute ale trilogiei scriind drama Prometeu descătușat (Prometheus Unbound).

Recenzie: Antigona de Sofocle

Titlu: Antigona

Titlu original: Ἀντιγόνη

Autor: Sofocle

Traducător: Francis Storr

Gen: Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Harvard University Press

Operă inclusă în volumul  Oedipus Trilogy

Rating: 5/5 stele

Antigona (Ἀντιγόνη) este ultima piesă din seria tragediilor familiei lui Oedip sau prima piesă scrisă de Sofocle, din punct de vedere cronologic. Această tragedie a fost considerată un adevărat model dramatic de către Hegel, iar protagonista Antigona, „prin grandoarea pasiunii sale, domină atât întreaga acțiune, cât și restul personajelor” (p. 19).

După războiul contra Tebei, care i-a lăsat fără viață atât pe Eteocle, cât și pe Polinice, așa cum a prevestit tatăl lor în Oedip la Colona, Creon (actualul rege al cetății) decide să îl înmormânteze doar pe Eteocle, fostul suveran, și interzice jelirea și săvârșirea serviciului funerar pentru celălalt fiu al lui Oedip, deoarece Polinice era considerat dușman și cauza principală care a dus la atacul asupra Tebei. Cine va avea curajul să încalce porunca lui Creon, va fi aspru pedepsit și din această cauză regele ordonă gărzilor să păzească trupul neînsuflețit al nepotului său.

Antigona, sora lui Eteocle și a lui Polinice, își va risca viața, și așa mizeră, de dragul datoriei și a promisiunii pe care i-a făcut-o lui Polinice înainte de a-l vedea plecat la război. Deși este conștientă de la bun început că va avea un sfârșit tragic, iubirea pentru fratele ei o face să fie neînfricată, demnă și o va împinge la un gest voluntar care îi va curma suferința. Antigona îl va înfrunta pe Creon și va susține că nu a făcut nicio greșeală, ci doar a vrut să îndeplinească ritualul nescris al morților. Cu toate că ea va fi condamnată să fie îngropată de vie într-o peșteră, Antigona nu își va regreta niciodată fapta, deoarece nimeni nu poate interzice săvârșirea obiceiurilor funerare lăsate de către zei.

La rândul lor, zeii nu îl vor lăsa pe Creon să fie mai presus de legile lor, ci îl vor pedepsi crunt prin moartea celor mai apropiate persoane din familia sa, fiul său Hemon și Regina Euridice (sau Eurydike). Mai exact, pedepsirea Antigonei va aprinde spiritele între Creon și Hemon, acesta din urmă va lua hotărârea de a-i fi alături Antigonei în moarte, iar regina va realiza gestul necumpătat după aflarea cumplitei vești. Creon va încerca să oprească nenorocirea proorocită de Tiresias (da, este același profet orb care apare și în Oedip rege) însă monarhul va ajunge prea târziu, când răul va fi deja făcut. Iar Ismena, deși inițial se teme de decizia surorii ei de a-și îngropa pe ascuns fratele, va fi solidară cu Antigona, luând vina și asupra ei. Însă Antigona nu va accepta să își pună sora în pericol.

Antigona este o tragedie remarcabilă despre o femeie care își pune în joc propria viață, cu scopul de a îndeplini dorința lui Polinice de a se odihni în pace. Curajul și voința deosebită a protagonistei sunt însușiri ieșite din comun, mai ales într-o epocă în care femeile se găseau pe plan secund sau, cum se spune în limbaj colocvial, erau o cantitate neglijabilă, ignorată de societatea predominant masculină a vremii. Deși ne desparte o istorie întreagă de Antichitate, niciodată nu strică să citim o piesă de teatru despre o femeie cu inițiativă,  altruistă și verticală.

 

Recenzie: Oedip la Colona de Sofocle

Titlu: Oedip la Colona

Titlu original: Οἰδίπους ἐπὶ Κολωνῷ

Autor: Sofocle

Traducător: Francis Storr

Gen: Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Harvard University Press

Operă inclusă în volumul  Oedipus Trilogy

Rating: 5/5 stele

Deși intenția mea este să recenzez cele trei tragedii ale lui Sofocle despre Oedip și fiica sa Antigona în ordinea desfășurării intrigii, tragicul grec le-a scris în cu totul altă ordine: Antigona, Oedip rege și Oedip la Colona. Despre această ultimă piesă, din așa-zisa trilogie despre regele decăzut al Tebei aș spune că are mai degrabă rolul de a lega celelalte două tragedii între ele, decât de a fi o creație de sine stătătoare.

În Oedip la Colona (Οἰδίπους ἐπὶ Κολωνῷ) îl întâlnim pe bătrânul teban, orb și pribeag, condus de fiica sa, Antigona. Ambii duc o viață mizeră, sunt îmbrăcați în zdrențe și merg oriunde îi îndrumă pașii. Oedip este acum umil, resemnat și le cere zeităților să aibă milă de el și să îi scurteze chinul. El ajunge în apropierea Atenei, la Colona, locul sfânt al Eumenidelor, unde fostul rege își va dormi somnul de veci, așa cum i-a proorocit Oracolul. Deși bătrânii Colonei vor să îl alunge pe Oedip, temându-se de nenorocirile pe care le poate aduce cetății, Tezeu, regele Atenei, acceptă să îi ofere adăpost bătrânului și fetelor sale și îi va împlini ultima dorință.

Ismena, fiica cea mică a lui Oedip își informează tatăl că unchiul Creon domnește în Teba, iar frații ei, Polinice și Eteocle, au devenit rivali în lupta pentru putere. Dacă în prima piesă Oedip s-a blestemat singur, fără să știe că el era ucigașul Regelui Laios, aici el îi blestemă pe cei doi fii ai săi pentru că nu le-a păsat de soarta tatălui lor, ei fiind mai interesați de tronul cetății, luptă care va fi ilustrată în tragedia lui Eschil, Cei șapte contra Tebei. Polinice, fiul cel mare al lui Oedip, exilat și el (dar de către Eteocle), vine să ceară binecuvântarea tatălui său înainte de luptă, însă bătrânul refuză vehement și îi prezice că niciunul dintre frați nu va domni peste Teba și că fiecare va sfârși tragic.

Însă înainte de venirea lui Polinice apare Creon. Acesta își dorește să îl readucă pe Oedip la Teba, cu scopul de a-l înmormânta la hotar pentru a evita alte nenorociri, dar bătrânul refuză să meargă. Creon, care oricum îl ura pe Oedip pentru toate necazurile pricinuite familiei sale, se înfurie și le răpește pe Antigona și pe Ismena, însă Tezeu le salvează pe fete din mâinile soldaților lui Creon. Sfârșitul lui Oedip este la granița cu supranaturalul, o moarte mai ușoară decât m-aș fi așteptat, prevestită de tunete și fulgere, ceea ce mă face să cred că bătrânul a suferit destul în timpul exilului, iar zeii s-au înduplecat la auzul rugăminților lui.

Îmi pare că tragedia Oedip la Colona nu este la fel de intensă precum celelalte două creații dramatice ale lui Sofocle, deoarece nu are prea multă acțiune în comparație cu Oedip Rege, Oedip moare destul de onorabil, iar blestemul și profeția sa au aici doar rol declarativ, efectele lor declanșându-se mai târziu.

Recenzie: Oedip Rege de Sofocle

Titlu: Oedip Rege

Titlu original: Οἰδίπους Τύραννος

Autor: Sofocle

Traducător: Francis Storr

Gen: Tragedie

Anul apariției acestei ediții: 2012

Harvard University Press

Operă inclusă în volumul  Oedipus Trilogy

Rating: 5/5 stele

Aristotel, în Poetica, dă drept model compozițional cunoscuta tragedie a lui Sofocle pentru răsturnările de situație și recunoașterile reușite, pentru felul în care Oedip se mulează pe tipologia personajului tragic ale cărui acțiuni și erori determină decăderea sa, destrămarea familiei și trezesc catharsis-ul în spectatori. Oedip rege a fost o tragedie apreciată de învățații vremii, iar ecourile ei se pot observa și în literatură, teatru, film, știință și cultura pop de astăzi.

Oedip rege (Οἰδίπους Τύραννος) este cea mai cunoscută tragedie scrisă de Sofocle și a fost jucată pentru prima data în jurul anului 429 Î.Hr. Tragedia se deschide in medias res (în mijlocul lucrurilor), cronologia întâmplărilor fiind cu totul alta. Ne este prezentată cetatea Tebei răpusă de o molimă îngrozitoare, care simbolizează pedeapsa aspră a zeilor, deoarece unul dintre cetățenii Tebei a comis o mare nelegiure cu mulți ani în urmă (l-a omorât pe Regele Laios), faptă care trebuie răzbunată, iar orașul va fi salvat numai după depistarea și înlăturarea vinovatului. Oedip, înțeleptul rege al Tebei de la acea vreme, dorește să afle adevărul, pentru a-și cruța cetățenii de atâta suferință și moarte. El va duce o amplă investigație, însă ceea ce va afla va schimba atât cursul vieții sale, cât și al familiei. Personaje precum profetul orb Tiresias, mesagerul și păstorul lui Laios, vin în fața monarhului pentru a întregi povestea vieții lui Oedip și vor scoate la iveală secrete de familie care vor decide soarta regelui.

Astfel, cu mulți ani în urmă, lui Laios, regele Tebei, i s-a prevestit că fiul pe care i-l va naște Regina Iocasta își va omorî tatăl și se va căsători cu mama sa. Oripilat de această profeție, monarhul va cere unui servitor să lege gleznele copilului (de aici venindu-i numele) și să îl abandoneze pe Muntele Cithaeron, unde va muri, iar vorbele oracolului nu se vor mai adeveri. Însă pruncul a fost găsit de către un cioban și a fost încredințat Regelui Corintului, Polybos, care l-a adoptat și l-a crescut ca pe propriul fiu.

Mai târziu, tânărul Oedip va consulta Oracolul din Delphi și va auzi aceeași profeție cunoscută și de Laios. Crezând că Polybus era tatăl său biologic, Oedip părăsește cetatea, iar în drumul său intră într-o încăierare și îl omoară pe Laios. Ajuns în Teba, el răspunde ghicitorii Sfinxului și este răsplătit cu tronul fostului rege și cu mâna reginei văduve, Iocasta, propria-i mamă, care îi va dărui patru copii. Este interesant faptul că, deși cetatea Tebei suferă la începutul piesei din cauza lui Oedip, nu zeii sunt cei care îi pedepsesc pe el și pe Iocasta, ci fiecare dintre soți săvârșește câte un gest radical, fie pentru a plăti prețul ignoranței, fie pentru a scăpa de rușinea incestului. Deși Laios, Iocasta și Oedip încearcă să păcălească destinul născocind modalități de a-l evita sau mințindu-se că au anulat profeția, în cele din urmă sunt prinși în plasa propriilor erori, care îi împing spre nenorocire.

Ovidiu Drîmba afirmă în Istoria teatrului universal că Sofocle, spre deosebire de Eschil,  diminuează efectul destinului asupra personajului, creând  un nou tip de legătură între om și elementul fatidic, „relație în care atenția este concentrată asupra personalității umane, a responsabilității morale, a voinței sale de acțiune – atribute ce vor culmina în Oedip rege” (p. 19). Astfel, dorința lui Oedip de a afla adevărul este unealta care se întoarce împotriva lui, consecințele imediate fiind autopedepsirea regelui pentru propria-i mândrie și inconștiență, căderea sa bruscă de la statutul de rege la cel de cerșetor, autoexilarea, dezbinarea familiei sale și blestemul rostit de însuși Oedip, care va cădea peste el și copiii săi.

Oedip este un personaj al contrastelor, care pendulează între speranță și deznădejde, este bun conducător al cetății și totodată criminal, are certitudini și dubii, stări contradictorii care îl poziționează în mijlocul axei dintre bine și rău și este foarte mândru. Prin acest tip de personaj, Sofocle înțelege și pătrunde mai bine în psihicul uman, dând viață unui personaj nemuritor. Cât privește complexul lui Oedip, care a devenit chiar mai cunoscut decât protagonistul tragediei lui Sofocle, Freud i-a făcut un deserviciu legendarului rege al Tebei, deoarece el nu a fost atras inconștient de mama sa și nu a simțit repulsie față de tată, deoarece Oedip nu știa că ei erau adevărații săi părinți. Este ca și cum te-ai îndrăgosti de cineva, v-ați căsători, iar peste ani ați afla că sunteți frați sau altfel de rude apropiate.

Nu pot încheia această recenzie fără a menționa că, deși Sofocle s-a inspirat din mitologie pentru a reda destinul tragic al regelui Tebei, mai aflăm tot din Istoria teatrului universal faptul că și Eschil a scris o tragedie despre Oedip, însă aceasta nu s-a păstrat, iar Oedip rege este cea mai jucată piesă antică din istoria teatrului. Deși tragedia lui Oedip poate nu ne impresionează la fel de mult, așa cum s-a întâmplat cu spectatorii mileniului trecut, incestul rămâne o temă tabu și în zilele noastre, iar Oedip rege rămâne un exemplu al decăderii unui individ care a făcut câteva greșeli radicale din ignoranță, iar consecințele se vor răsfrânge și asupra generațiilor următoare, așa cum vom vedea în celelalte două tragedii: Oedip la Colona și Antigona.

 

Recenzie: Poetica de Aristotel

Titlu: Poetica

Titlu original: Περὶ ποιητικῆς

Autor: Aristotel

Traducător: D. M. Pippidi

Ediție îngrijită  de Stella Petecel

Gen: Non-ficțiune,  Teorie literară, Estetică

Anul apariției acestei ediții: 2011

Editura Univers Enciclopedic

Colecția Cogito

Rating: 4/5 stele

Poetica (Περὶ ποιητικῆς) face parte din categoria operelor aristotelice care se adresează în principal celor care studiază literatură și teatru. Se presupune că această lucrare ar fi fost scrisă în jurul anului 335 Î. Hr. și corespunde primilor ani ai învățământului atenian, dar și perioadei în care tragedia greacă nu mai era jucată, fiind înlocuită de comedie. Faimosul tratat este alcătuit din două cărți: Cartea I  este închinată „ramurii nobile a poeziei”, adică epopeii și tragediei, iar Cartea a II-a „ramurii grosolane a poeziei”, comedia, însă această parte, precum multe alte scrieri valoroase din Antichitate, s-a pierdut.

Aristotel consideră producțiile literare ca poezia tragică, epopeea, poezia ditirambică și comedia drept mijloace de imitație – mimesis – prin limbaj, metru sau ritm, însă mimesis-ul se extinde și spre celelalte arte, ca muzica și pictura. Tragedia reprezintă imitația unei acțiuni, este o creație cu o anumită întindere („în limitele unei singure rotiri a soarelui”, cu limbaj ales – „grai cu ritm, armonie și cânt”, cu personaje ale căror acțiuni stârnesc mila și groaza spectatorilior – catharisis-ul).

Din punct de vedere structural, tragedia este alcătuită din șase părți: subiectul sau intriga (mythos), personajele (ethos), judecata (dianoia) cu rol oratoric, limba (lexis), spectacolul (opsis) și muzica (melos). Intriga trebuie să aibă un început, un mijloc și un sfârșit, o semnificație universală, o structură și să nu se abată de la tema și scopul tragediei. Ea trebuie să conțină răsturnări de situație, recunoașteri și suferință (pathos). Subiectele pot fi simple sau complexe, subiectul simplu fiind acțiunea cu un deznodământ fără răsturnări de situație și fără recunoașteri după o desfășurare unitară și neîntreruptă a acțiunii. Răsturnarea de situație sau peripeteia reprezintă schimbarea celor petrecute în reversul lor.

Recunoașterea sau anagnorisis este trecerea personajelor de la ignoranță la cunoaștere, moment care le poate împinge fie spre dragoste, fie spre ură, iar Aristotel consideră că o recunoaștere reușită trebuie să fie însoțită de o răsturnare de situație. Există cinci tipuri de recunoaștere, de la cele mai puțin artistice până la cele mai iscusite: recunoașterea prin semne (doica îl recunoaște pe Odiseu după cicatrice), recunoașterea inventată de poet (Ifigenia îl recunoaște pe Oreste printr-o scrisoare), recunoașterea determinată de amintirile care trezesc sentimentele personajelor, recunoașterea datorată unei judecăți (În Hoeforele de Eschil: „Cineva semănând cu mine a venit; nimeni nu seamănă cu mine decât Oreste, Oreste trebuie să fi venit”) și cea mai bună recunoaștere decurge din înlănțuirea faptelor. Iar cel de-al treilea element al intrigii este cel patetic sau suferința, o acțiune cu rol distructiv, dureros reprezentată de morțile și rănirile personajelor înfățișate pe scenă. Elementul patetic este rezultatul recunoașterilor și al răsturnărilor de situație.

Prin îmbinarea celor trei elemente ale intrigii se crează catharsis-ul, care trezește în spectator mila și frica: milă pentru eroul care trece printr-o situație dificilă și frică de faptul că și spectatorului i se poate întâmpla un eveniment asemănător – fratricidul, copilul își poate omorî părinții, fapte săvârșite în cunoștință de cauză. Așadar, tragediile nu se pot scrie decât prin zugrăvirea unor întâmplări cumplite sau înduioșătoare petrecute în cadrul unor familii nobile. Personajele din tragedii trebuie să aibă atitudine aleasă și caracter nobil, să se potrivească cu firea umană (cruzimea nu se potrivește cu firea femeilor, deși Euripide avea altă părere…) și statornicia. Personajul tragic are caracter nobil, însă el va fi pedepsit de către zei din cauza mândriei sale de a înfrunta sau de a-și schimba destinul, element numit hybris sau din cauza unei erori, hamartia.

Poetica este poate chiar primul tratat de teoria literaturii, în care Aristotel îi învață pe poeți cum să creeze tragedii valoroase ca odinioară. După interzicerea și redescoperirea acestei lucrări, mulți scriitori și critici literari au fost influențați de ea, de la Nicolas Boileau la Umberto Eco. Deși nu poate fi citită fără note de subsol și suport critic, Poetica nu este desuetă, pentru că orice dramă bine construită (fie jucată pe scenă, fie proiectată la cinema) are răsturnări de situație, hybris, hamartia și provoacă efectul cathartic.